Cum ar trebui sa fie iubirea?

Stiu, teoretic vorbind, ca iubirea suprema presupune sa ii lasi spatiu celuilalt. Desi mie imi place grozav sa sufoc cu dragoste si sa fiu asaltata de posesivitate. Stiu ca atunci cand iubesti cu adevarat, trebuie sa te desprinzi de barbatul iubit, sa-l lasi sa plece daca pofteste si daca ar fi mai fericit in absenta ta. Si, desi nu imi amintesc sa fi iubit vreodata atat de mult, ori cel mult nu asa, cred ca sunt capabila.

Daca ma gandesc mai bine, cred ca as fi mai fericita intr-o relatie in care celalalt se simte liber sa plece oricand pofteste fiindca traiesc cu parerea ca siguranta zilei de maine este moartea pasiunii de astazi. Si as prefera sa ma framant si sa nu dorm, sa fiu geloasa si sa ma ascund, sa ma intreb fara a intreba… decat sa ma plictisesc de cel de langa mine.

As vrea sa stiu ca se indragosteste de mine in fiecare zi si ca in fiecare dimineata ALEGE sa se trezeasca langa mine. Ca seara de seara are optiunea de a reveni. Sau nu. Imi doresc sa stiu mii de fire invizibile tragandu-l spre mine, insa intinse numai si numai de el, fara a fi incatusat de nimic altceva. Iar el sa stie exact cum stau lucrurile. Si totusi sa ma iubeasca astazi. Maine… numai daca va pofti. Sa stie ca atunci cand nu ma va mai dori poate sa plece in bratele aceleia pe care o viseaza. Iar daca va vrea, mai apoi, sa se intoarca. As suferi si as plange. Dar as zambi atunci cand ar veni inapoi pentru ca l-as iubi atat de mult incat sa stiu ca nu trebuie sa il posed. Dragostea adevarata inseamna sa dau orice, sa-mi iau orice si sa iubesc fara a sti ca am. Azi, maine sau la adanci batraneti.

Ironic este ca nu stiu daca mi-ar placea sa fiu iubita intocmai. Imi pare ca gelozia e un simptom delicios de iubire si nu sunt pregatita sa ma despart de asemenea gesturi. Atunci cand barbatul de langa mine se innegreste de furie, mie imi creste sufletul de bucurie si dragoste fiindca imi pare ca gelozia merge mana in mana cu dorinta. Poate si pentru ca traiesc cu impresia ca barbatii nu stiu sa iubeasca mai presus de nivelul geloziei. Si imi imaginez ca de fapt noi, femeile, stim sa daruim, atat cantitativ cat si calitativ, mai mult in dragoste.

La sfarsit, ma intreb cum ar trebui sa fie de fapt dragostea? Si care ii este gradul cel mai avansat? Iubesti cand vrei sa ai, cand gelozesti si cand sufoci? Sau dragostea adevarata inseamna sa permiti libertatea celuilalt chiar cu pretul nefericirii tale?

Chiar asa tata,de ce traim?

Spuneam copil fiind, plin de visuri si planuri de viitor, ca nu-mi doresc nici averi, nici cariera, nici aplauze din partea celor din jur. Marturiseam fata de colege si prietene, cu rusinea unui om mic fara aspiratii mari, ca eu imi doresc sa devin mama, sotie, gospodina. Nu stiam pe atunci ca aceste roluri sunt mai dificil de obtinut decat orice lucru de pret in lume. Nu stiam ca e mai usor sa devii medic, avocat, arhitect sau sa obtii un job de ‘manager’ decat sa fii o mama buna si o sotie iubitoare. Simteam totusi, inca de pe atunci, ca marile bucurii ale vietii nu vin din spatele unui birou, nu se vestesc prin emailuri sau in sedinte de redactie. Fericirea se traieste acasa, in sanul unei familii care are putin din tot, dar nimic prea mult, care traieste astazi visand ca maine va fi mai bine, dar multumeste pentru ceea ce este acum.

De fiecare data cand ma intreb ‘de ce?’ imi amintesc vorbele tatei care ma certa ori de cate ori pronuntam aceasta intrebare. ‘De ce sa-mi fac patul daca diseara oricum ma culc in el?’. ‘De ce sa fac ordine daca imediat apoi voi deranja lucrurile prin simpla mea prezenta?’. Tata ma repezea de fiecare data cu aceeasi replica: ‘Si atunci de ce traim, daca la sfarsim murim orice am face?’. Si mai apoi, in gand, ma intrebam fara curajul de a fi rostit vreodata cu voce tare: ‘ Chira asa tata, de ce traim?’.

Mi-am petrecut toata viata iubind iubirea. Slavind-o, traind in numele ei, avand ca unic scop al existentei intalnirea sufletului sortit. Avea sens aceasta cautare fiindca altfel nu reuseam si nu pot nici astazi sa concep rostul existentei noastre pe Pamant, motivul pentru care am fost azvarliti in aceasta lume fara a ni se comunica menirea. Gandesc ca nu exista bogatie pe lume care sa nu fie trecatoare, ca nu purtam cu noi in vietile ce vor urma averi sau cariere, ci iubiri si suflete pereche care ne ies in cale, in fiecare reincarnare si ne iubesc de fiecare data tot mai mult. Nu pot intelege viata fara aceasta dulce cautare a iubirii ce ne-a fost daruita inainte de inceputuri. De nu ne-ar fi acesta scopul, atunci care?

Astazi nu stiu ce sa mai cred. Nu inteleg, intocmai ca atunci cand eram un copil certat de un parinte, de ce traim? Fiindca dragostea… mi-e teama sa rostesc, daramite sa scriu, dar fie… dragostea nu exista. O fi fost, dar a disparut, s-a ascuns, ne-a fost luata, incarcata pe o noua arca a lui Noe alaturi de acele cateva vietuitoare care mai stiu sa pretuiasca iubirea. Se topeste in fiecare minut ce se scurge in defavoarea vietii noastre fara scop.

Saptamana trecuta a murit dragostea. A mea, a celor din jur, a cuplurilor despre care as fi putut jura ca vor trai fericite nu numai pana la adanci batraneti, ci si pana la batranetile vietilor ce vor urma. Ii port doliu iubirii, o jelesc si ma intreb daca a mai ramas in lume vreun strop de speranta. Daca mai exista cupluri fericite, nu numai oameni catre traiesc cate doi. Daca exista cineva acolo, oriunde, sa-mi spuna ca se poate, ca dragostea nu a murit de tot, ca poti iubi un om o viata si sa nu iti ajunga, atunci il rog frumos sa-mi dea si mie de veste.