Stiu, teoretic vorbind, ca iubirea suprema presupune sa ii lasi spatiu celuilalt. Desi mie imi place grozav sa sufoc cu dragoste si sa fiu asaltata de posesivitate. Stiu ca atunci cand iubesti cu adevarat, trebuie sa te desprinzi de barbatul iubit, sa-l lasi sa plece daca pofteste si daca ar fi mai fericit in absenta ta. Si, desi nu imi amintesc sa fi iubit vreodata atat de mult, ori cel mult nu asa, cred ca sunt capabila.
Daca ma gandesc mai bine, cred ca as fi mai fericita intr-o relatie in care celalalt se simte liber sa plece oricand pofteste fiindca traiesc cu parerea ca siguranta zilei de maine este moartea pasiunii de astazi. Si as prefera sa ma framant si sa nu dorm, sa fiu geloasa si sa ma ascund, sa ma intreb fara a intreba… decat sa ma plictisesc de cel de langa mine.
As vrea sa stiu ca se indragosteste de mine in fiecare zi si ca in fiecare dimineata ALEGE sa se trezeasca langa mine. Ca seara de seara are optiunea de a reveni. Sau nu. Imi doresc sa stiu mii de fire invizibile tragandu-l spre mine, insa intinse numai si numai de el, fara a fi incatusat de nimic altceva. Iar el sa stie exact cum stau lucrurile. Si totusi sa ma iubeasca astazi. Maine… numai daca va pofti. Sa stie ca atunci cand nu ma va mai dori poate sa plece in bratele aceleia pe care o viseaza. Iar daca va vrea, mai apoi, sa se intoarca. As suferi si as plange. Dar as zambi atunci cand ar veni inapoi pentru ca l-as iubi atat de mult incat sa stiu ca nu trebuie sa il posed. Dragostea adevarata inseamna sa dau orice, sa-mi iau orice si sa iubesc fara a sti ca am. Azi, maine sau la adanci batraneti.
Ironic este ca nu stiu daca mi-ar placea sa fiu iubita intocmai. Imi pare ca gelozia e un simptom delicios de iubire si nu sunt pregatita sa ma despart de asemenea gesturi. Atunci cand barbatul de langa mine se innegreste de furie, mie imi creste sufletul de bucurie si dragoste fiindca imi pare ca gelozia merge mana in mana cu dorinta. Poate si pentru ca traiesc cu impresia ca barbatii nu stiu sa iubeasca mai presus de nivelul geloziei. Si imi imaginez ca de fapt noi, femeile, stim sa daruim, atat cantitativ cat si calitativ, mai mult in dragoste.
La sfarsit, ma intreb cum ar trebui sa fie de fapt dragostea? Si care ii este gradul cel mai avansat? Iubesti cand vrei sa ai, cand gelozesti si cand sufoci? Sau dragostea adevarata inseamna sa permiti libertatea celuilalt chiar cu pretul nefericirii tale?
duminică, 30 ianuarie 2011
Chiar asa tata,de ce traim?
Spuneam copil fiind, plin de visuri si planuri de viitor, ca nu-mi doresc nici averi, nici cariera, nici aplauze din partea celor din jur. Marturiseam fata de colege si prietene, cu rusinea unui om mic fara aspiratii mari, ca eu imi doresc sa devin mama, sotie, gospodina. Nu stiam pe atunci ca aceste roluri sunt mai dificil de obtinut decat orice lucru de pret in lume. Nu stiam ca e mai usor sa devii medic, avocat, arhitect sau sa obtii un job de ‘manager’ decat sa fii o mama buna si o sotie iubitoare. Simteam totusi, inca de pe atunci, ca marile bucurii ale vietii nu vin din spatele unui birou, nu se vestesc prin emailuri sau in sedinte de redactie. Fericirea se traieste acasa, in sanul unei familii care are putin din tot, dar nimic prea mult, care traieste astazi visand ca maine va fi mai bine, dar multumeste pentru ceea ce este acum.
De fiecare data cand ma intreb ‘de ce?’ imi amintesc vorbele tatei care ma certa ori de cate ori pronuntam aceasta intrebare. ‘De ce sa-mi fac patul daca diseara oricum ma culc in el?’. ‘De ce sa fac ordine daca imediat apoi voi deranja lucrurile prin simpla mea prezenta?’. Tata ma repezea de fiecare data cu aceeasi replica: ‘Si atunci de ce traim, daca la sfarsim murim orice am face?’. Si mai apoi, in gand, ma intrebam fara curajul de a fi rostit vreodata cu voce tare: ‘ Chira asa tata, de ce traim?’.
Mi-am petrecut toata viata iubind iubirea. Slavind-o, traind in numele ei, avand ca unic scop al existentei intalnirea sufletului sortit. Avea sens aceasta cautare fiindca altfel nu reuseam si nu pot nici astazi sa concep rostul existentei noastre pe Pamant, motivul pentru care am fost azvarliti in aceasta lume fara a ni se comunica menirea. Gandesc ca nu exista bogatie pe lume care sa nu fie trecatoare, ca nu purtam cu noi in vietile ce vor urma averi sau cariere, ci iubiri si suflete pereche care ne ies in cale, in fiecare reincarnare si ne iubesc de fiecare data tot mai mult. Nu pot intelege viata fara aceasta dulce cautare a iubirii ce ne-a fost daruita inainte de inceputuri. De nu ne-ar fi acesta scopul, atunci care?
Astazi nu stiu ce sa mai cred. Nu inteleg, intocmai ca atunci cand eram un copil certat de un parinte, de ce traim? Fiindca dragostea… mi-e teama sa rostesc, daramite sa scriu, dar fie… dragostea nu exista. O fi fost, dar a disparut, s-a ascuns, ne-a fost luata, incarcata pe o noua arca a lui Noe alaturi de acele cateva vietuitoare care mai stiu sa pretuiasca iubirea. Se topeste in fiecare minut ce se scurge in defavoarea vietii noastre fara scop.
Saptamana trecuta a murit dragostea. A mea, a celor din jur, a cuplurilor despre care as fi putut jura ca vor trai fericite nu numai pana la adanci batraneti, ci si pana la batranetile vietilor ce vor urma. Ii port doliu iubirii, o jelesc si ma intreb daca a mai ramas in lume vreun strop de speranta. Daca mai exista cupluri fericite, nu numai oameni catre traiesc cate doi. Daca exista cineva acolo, oriunde, sa-mi spuna ca se poate, ca dragostea nu a murit de tot, ca poti iubi un om o viata si sa nu iti ajunga, atunci il rog frumos sa-mi dea si mie de veste.
De fiecare data cand ma intreb ‘de ce?’ imi amintesc vorbele tatei care ma certa ori de cate ori pronuntam aceasta intrebare. ‘De ce sa-mi fac patul daca diseara oricum ma culc in el?’. ‘De ce sa fac ordine daca imediat apoi voi deranja lucrurile prin simpla mea prezenta?’. Tata ma repezea de fiecare data cu aceeasi replica: ‘Si atunci de ce traim, daca la sfarsim murim orice am face?’. Si mai apoi, in gand, ma intrebam fara curajul de a fi rostit vreodata cu voce tare: ‘ Chira asa tata, de ce traim?’.
Mi-am petrecut toata viata iubind iubirea. Slavind-o, traind in numele ei, avand ca unic scop al existentei intalnirea sufletului sortit. Avea sens aceasta cautare fiindca altfel nu reuseam si nu pot nici astazi sa concep rostul existentei noastre pe Pamant, motivul pentru care am fost azvarliti in aceasta lume fara a ni se comunica menirea. Gandesc ca nu exista bogatie pe lume care sa nu fie trecatoare, ca nu purtam cu noi in vietile ce vor urma averi sau cariere, ci iubiri si suflete pereche care ne ies in cale, in fiecare reincarnare si ne iubesc de fiecare data tot mai mult. Nu pot intelege viata fara aceasta dulce cautare a iubirii ce ne-a fost daruita inainte de inceputuri. De nu ne-ar fi acesta scopul, atunci care?
Astazi nu stiu ce sa mai cred. Nu inteleg, intocmai ca atunci cand eram un copil certat de un parinte, de ce traim? Fiindca dragostea… mi-e teama sa rostesc, daramite sa scriu, dar fie… dragostea nu exista. O fi fost, dar a disparut, s-a ascuns, ne-a fost luata, incarcata pe o noua arca a lui Noe alaturi de acele cateva vietuitoare care mai stiu sa pretuiasca iubirea. Se topeste in fiecare minut ce se scurge in defavoarea vietii noastre fara scop.
Saptamana trecuta a murit dragostea. A mea, a celor din jur, a cuplurilor despre care as fi putut jura ca vor trai fericite nu numai pana la adanci batraneti, ci si pana la batranetile vietilor ce vor urma. Ii port doliu iubirii, o jelesc si ma intreb daca a mai ramas in lume vreun strop de speranta. Daca mai exista cupluri fericite, nu numai oameni catre traiesc cate doi. Daca exista cineva acolo, oriunde, sa-mi spuna ca se poate, ca dragostea nu a murit de tot, ca poti iubi un om o viata si sa nu iti ajunga, atunci il rog frumos sa-mi dea si mie de veste.
Nu stii niciodata ce va fi maine
Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân. Azi poate să fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care-i iubeşti. De aceea, nu mai aştepta, fă-o azi, întrucât, dacă ziua de mâine nu va ajunge niciodată, în mod sigur vei regreta ziua când nu ţi-ai făcut timp pentru un surâs, o îmbrăţişare, un sărut, şi că ai fost prea ocupat ca să le conferi o ultimă dorinţă. Să-i menţii pe cei pe care-i iubeşti aproape de tine, spune-le la ureche cât de multă nevoie ai de ei, iubeşte-i şi tratează-i bine, ia-ţi timp să le spui "îmi pare rău", "iartă-mă", "te rog" şi toate cuvintele de dragoste pe care le ştii
Fa ce iti doresti...
Ajungi la un moment dat sa-ti dai seama ca nu ai facut ce ti-ai dorit,ca ai facut ce au vrut altii,ca ai facut tot ce ai putut sa nu ii dezamagesti pe cei pe care ii iubesti.
Si atunci incep sa apara regretele.Si incepi sa suferi si sa te intrebi daca a meritat.Si nu stii ce sa-ti raspunzi.Nu stii daca a meritat...
Se spune ca daca te poti gandi fara regrete la ziua de ieri si fara teama la ziua de maine,esti un om fericit.Eu zic ca toti avem regrete si toti ne temem de ceva anume.Poate la ziua de maine nu ma gandesc cu teama,dar am regrete si nu prea imi place sentimentul asta.Nu am regrete pentru tot ce am facut,dar pentru cate as fi putut sa fac si nu am facut,am foarte multe.Tocmai de-asta m-am hotarat sa fac ceea ce simt,nu ce vor cei de langa mine sau ce cred eu ca i-ar face fericiti.
Nu trebuie sa ii faci pe cei de langa tine sa sufere,dar nici sa ti se invarta universul in jurul lor.
Timpul nu poti sa il dai inapoi...
Asa ca,nu mai sta pe ganduri:tine-i aproape pe cei care te iubesc,nu pei cei pe care ii iubesti tu(pentru ca pe acestia ii poti pierde oricand) si fa ce iti doresti cu adevarat,nu ce ar vrea altii,pentru ca viata e prea scurta ca sa le poti face tuturor pe plac.
Numai asa vei ajunge sa spui ca esti fericit...
Si atunci incep sa apara regretele.Si incepi sa suferi si sa te intrebi daca a meritat.Si nu stii ce sa-ti raspunzi.Nu stii daca a meritat...
Se spune ca daca te poti gandi fara regrete la ziua de ieri si fara teama la ziua de maine,esti un om fericit.Eu zic ca toti avem regrete si toti ne temem de ceva anume.Poate la ziua de maine nu ma gandesc cu teama,dar am regrete si nu prea imi place sentimentul asta.Nu am regrete pentru tot ce am facut,dar pentru cate as fi putut sa fac si nu am facut,am foarte multe.Tocmai de-asta m-am hotarat sa fac ceea ce simt,nu ce vor cei de langa mine sau ce cred eu ca i-ar face fericiti.
Nu trebuie sa ii faci pe cei de langa tine sa sufere,dar nici sa ti se invarta universul in jurul lor.
Timpul nu poti sa il dai inapoi...
Asa ca,nu mai sta pe ganduri:tine-i aproape pe cei care te iubesc,nu pei cei pe care ii iubesti tu(pentru ca pe acestia ii poti pierde oricand) si fa ce iti doresti cu adevarat,nu ce ar vrea altii,pentru ca viata e prea scurta ca sa le poti face tuturor pe plac.
Numai asa vei ajunge sa spui ca esti fericit...
...
"Ruptura de fiinţă te face bolnav de tine însuţi, încât este destul să pronunţi cuvinte ca: uitare, nefericire, despărţire, pentru a te dizolva într-un fior mortal. Şi atunci, ca să trăieşti, rişti imposibilul: accepţi viaţa!!" Emil Cioran
...
"Spune întotdeauna ce simţi şi fă ceea ce gândeşti. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aş îmbrăţişa foarte strâns si l-aş ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieşind pe uşă, ţi-aş da o îmbrăţişare, un sărut şi te-aş chema înapoi să-ţi dau mai multe. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aş înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată şi încă o dată până la infinit. Dacă aş şti că acestea ar fi ultimele minute în care te-aş vedea, aş spune "te iubesc" şi nu mi-aş asuma, în mod prostesc, gândul că deja ştii..."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)