Povestea unei iubiri fara final

Cand sentimentele inseamna mai mult decat poti duce, cand viata te loveste si cazi atat de rau incat nu sti cum te vei mai ridica vreodata, cand ai fi vrut ca totul sa fie un vis urat, atunci cand este …

Mult prea devreme

Avea 28 de ani, o viata frumoasa si o motocicleta pe care o iubea mai presus decat orice. Era iubirea mea pierduta… un om care va ramane toata viata in sufletul meu.

Apoi a fost acel telefon. Inca mai aud vocea prietenei mele: …a avut un accident… e la spital in stare grava.

Pentru mine in acel moment viata s-a oprit. Lacrimi au inceput sa-mi curga nebune pe obraji. Se oprise timpul in loc. Nu stiam cum sa reactionez, am inceput sa sun in stanga si-n dreapta doar sa gasesc pe cineva care sa-mi spuna ca nu e adevarat… n-am gasit.

Era adevarat… Inevitabilul se petrecuse. Pierduse motocicleta de sub control si se lovise intr-un parapet la mult prea multi kilometrii la ora. Era la spital cu hemoragie interna, probleme la coloana si multe altele.

Am inceput atunci sa sper si sa ma rog la Dumnezeu sa-l faca bine, sa ia de la mine si sa-i dea lui si atunci am realizat ca incetasem sa ma mai rog pentru el acum ceva timp.

Inainte ma rugam mereu sa aiba grija de el… dar , m-am oprit si n-am mai facut-o si s-a intamplat ceea ce-mi era cel mai frica… un accident. Ori de cate ori pleca de la mine spre Bucuresti ma rugam sa nu se intample ceva. Nu stiu de cate ori mi-am facut in cap o mie de imagini si o mie de scenarii si totul aveau acelasi rezulatat. Nu-mi puteam imagina nicicand ca se va intampla asa ceva cu el, nu-mi imaginam nicicand ca mie mi se va intampla asa ceva. Astea erau mereu lucruri care se intamplau altor oameni dar niciodata noua, lucruri de carea auzeam si ne intristam si spuneam “Sa ne fereasca Dumnezeu de asa ceva”, dar n-a fost sa fie asa.

Povestea noastra a fost ceva frumos acum vreo opt ani. Am suferit enorm, pentru mine murise atunci cand a plecat din viata mea. Ne-am despartit urat, nu ne-am vorbit ani de zile pana acum doi ani cand am inceput iarasi sa ne vedem sa iesim, sa mai trezim ceea ce a fost.

N-a mai mers… am renuntat si am ramas doar foarte buni prieteni. Insa dragostea dintre noi era atat de intensa incat o vedeai doar uitandu-te la privirea noastra si o puteai simti doar stand langa noi.

Era ceva de nedescris, o conexiune, eram legati parca de secole, parca ne cautasem in fiecare viata ca sa invatam sa ne iubim atat de mult.

Amandoi stiam insa ca era mult prea tarziu, nu ma puteam fi unul cu celalat, fiecare acum avea o alta viata, alti iubiti, alti prieteni.

Ne vedeam cam o data la doua saptamani si asteptam cu sufletul la gura sa ne intalnim, sa ne intalnim buzele si sa ne pierdem unul in bratele celuilalt chiar si pentru o secunda.

Aveam locul nostru unde mancam mereu si ne pierdeam timpul pe malul unui lac. Erau clipele noastre speciale, clipele in care nu mai exista nimic altceva decat noi doi, apoi fiecare se intorcea la viata lui.
Intre timp am cunoscut pe cineva de care m-am indragostit, un om deosebit care mi-a aratat ca mai pot iubi din nou si nu am mai iesit atat de mult cu el fiindca eu sunt un gen de om care se simte ciudat atunci cand inseala si nu pot face asta, chiar daca ce facem noi nu poate fi numit inselat.

Am plecat la Bucuresti in cateva zile sa-l vizitam la spital, eu impreuna cu cel mai bun prieten al sau si cu cea mai buna prietena a mea, fata pe care el o crescuse ca mai tarziu sa ne lege printr-o relatie atat de stransa. Noi doua cand glumeam zicand ca facuse si el ceva bun - ”prietenia asta minunata dintre noi”
Eram toti plansi cu fete triste si de abia asteptam sa ajungem sa vedem cu ochii nostrii ce se intampla cu adevarat.

Cand am ajuns toata lumea era acolo, mama lui, tatal lui, rude, prieteni, colegi… toti.

Am intrat in spital, la terapie intenisiva caci mama lui, care m-a recunoscut imediat, m-a indemnat sa ma duc la el. Saraca era desfigurata de durere, ii puteai simtii sufletul urland in nebunia lui.

Am intrat… am ramas muta, nici cuvintele nu pot descrie in ce stare era.

Inima care-mi sare si acum din piept si lacrimile care mi se mai preling inca pe obraji… nici ele nu pot descrie ce a simtit sufletul meu atunci.

Am aflat atunci ca durere aia mare pe care am simtit-o eu acum opt ani cand a plecat de langa mine fusese nimic, am aflat atunci ca sufletul se poate innegri si sparge intr-o mie de bucati si poate ramane pe veci asa… am simtit… gol. Un hau imens din care nu ma puteam ridica, din care nu puteam iesi…
M-am apropiat incet de urechea lui, i-am spus ca-l iubesc si-l voi iubi toata viata, i-am spus ca totul va fi bine si am iesit… daramata, distrusa, marcata pe viata.

Afara am aflat ca doctorii il considerau paralizat, ca analize nu-i pot face fiindca nu-l pot misca, ca operatia nu poate fi facuta pentru ca nu este stabil, ca nu au sange, ca nu au pastile, ca nu au seringi, ca nu se prea ingrijeste nimeni de el….ca nu, nu, nu, nu, nu.

Obositi si greoi am avut puterea sa ne intoarcem acasa. Apoi la cateva zile am plecat inapoi pentru ca se trezise, de abia asteptam sa ajung, sa-l vad, sa-l mangai. Totul era mai bine, sufletul meu se intorcea la viata, vroia sa traiasca… el, porcusorul meu de guinea, caci eu asa ii spuneam.

Ajunsi la spital am reusit sa intru sa-l vad. Din mintea mea nu se va sterge niciodata imaginea pe care am vazut-o atunci.

Intubat, cu o mie de fire si ace si legat la o mie de aparate, se rasucea si intorcea in patul acela de spital ca un om chinuit, ca un om torturat care ar fi vrut sa o ia la fuga, sa plece , sa iasa. As fi vrut sa am puterea sa-l iau sa plec cu el, sa-I dau din viata mea, din sanatatea mea, din sufletul meu, din mine.
Am chemat asistenta sa vina sa-mi spuna ce are , de ce se chinuie in halul asta…si mi-a spus sec: ”n-am domnisoara eu ce sa-I fac, asa face si cu asta basta”. Imi venea sa urlu… sa o iau sa dau cu ea de pereti.

Am simtit ca ma sfarsesc… cand a deschis ochii mari si s-a uitat la mine sufletul mi s-a rupt. Erau ochii lui calzi… se uitau in sufletl meu, parca ar fi vrut sa-mi spuna ceva. Apoi i-a inchis si s-a linistit. Nu mi-a venit sa cred. L-am strigat dar... nici un raspuns. Se intorcea grabit si se agita. Intr-un final s-a linistit de tot. Atunci am avut puterea sa plec… am iesit pe holurile de la terapie intensiva… si am cazut in genunchi, durere ma secerase, era prea mare pentru a o mai putea duce. Am plans… am scancit, am strans din dinti si am iesit… senina.

Nu puteam sa lasa ca mama lui sa ma vada asa. Am luat-o de maini si i-am spus:”va fi totul bine”. Stiam ca mint… stiam ca nimic nu va mai fi cum a fost, stiam ca el nu va mai fi om si stiam ca nu va putea niciodata sa traiasaca paralizat, nu va putea niciodata sa depinda de altcineva.

Doctorii spuneau ca nu au ce face, ca el trebuie sa lupte, organismul lui trebuie sa-si doreasca sa traiasca. Pentru ce sa-ti doresti asta… pentru un scaun cu rotile… nu cred, niciodata nu si-ar fi dorit asta, nu cred niciodata ca ar fi luptat pentru asa ceva.


Era omul activ, agitat, tot timpul pus sa faca cate ceva. Imi amintesc ca ma suna si-mi spunea:” hai la munte” ii ziceam:”cand? acum?...si mi zicea “da”.

Mergeam la munte de nebuni… doar noi doi, ne opream in varf de munte, stateam pana dimineata in masina, faceam dragoste, priveam rasaritul si apoi plecam innapoi acasa.

Ma suna de la Bucuresti… sunt pe drum la km nu stiu care…“vin sa te vad”.

Imi batea la 12 noaptea in geam acasa si-mi spune:“ Am venit sa-ti spun ca te iubesc“
Il sunam si nu-mi raspundea cate doua zile, apoi venea la mine si-mi spunea „am fost la mare cu baietii… iarta-ma te rog“. Il luam in brate si-l sarutam si-l iertam… nu-mi doream decat sa fie bine… nu-mi pasa unde a fost.

Omul asta sa traiasca paralizat… niciodata.

Am plecat iarasi la Bucuresti cu gandul sa ne intoarcem de ziua lui, pe 24 iunie si asa am facut.
Pe drum eram foarte agitata, nu ma simteam bine, in transpiram palmele si parca nu vroiam sa ma duc, aveam un sentiment ciudat, o frica cumplita imi inunda toata fiinta, frica de a nu se intampla ceva.

Am ajuns acolo la spital si mai ca nu vroiam sa cobor din masina. Am intrat in spital si toata lumea era foarte agitata. Apoi am aflat ca e in stare critica. Atunci am stiut.

Am stat nemiscata pe holurile de la terapie cu privirea lipita de geamurile usilor, doar doar sa iasa cineva sa ne spuna ca e mai bine. Mama lui era socata, nu mai era in stare de nimic … la fiecare vorba care o auzea nu intreba decat atat ”a murit baiatul meu?”.

Am vazut ca a iesit matusa lui de la el si am vazut cand i-a spus cuiva ca “a zis asistenta ca trage sa moara”

Mi-au sunat acele cuvinte in creier ca un gong imens… nu puteam sa accept asa ceva, baiatul meu sa moara… in bratele cui mai sar eu, cine ma mai mangaie pe piele si-mi spune ca piele catifelata ca a mea nu mai are nimeni, cine imi va mai spune ca-i era dor, cine ma mai cearta si apoi ma lasa in pace cand vede cat sunt de incapatanata.

Venea la Pitesti, cobora de pe motor, isi dadea casca jos, apoi se uita la mine si-mi zicea”hai” si eu alergam spre el, saream, ma prindeam cu bratele de gatul lui si se invartea cu mine tinandu-ma strans de ziceai ca timpul s-a oprit in loc pentru noi.


Ultima data cand l-am vazut si ne-am sarutat, s-a oprit pentru o clipa si mi-a spus: ”simt asa ceva, cred ca am fluturi in stomac”. Atunci am stiut ca m-a iubit mereu, ca nu a incetat niciodata si ca eu l-am iubit mereu si nu voi inceta niciodata.

Am mers pana jos cu prietenele mele care erau si cele mai bune prietene ale lui sa luam o sticla de apa… si telefonul uneia a sunat. A vorbit, a inchis si ne-a spus:”a murit”.

Durere acelei clipe a fost atat de mare incat inca o mai simt cum imi arde-n vene… ele se tavaleau pe jos, eu eram in stare de soc. Tot ce am putut sa zic …a fost ”gata…s-a terminat, s-a dus porcusorul meu de guineea, m-a lasat singura”.

Atunci am simtit durere care-mi inunda fiecare parte a corpului ca o otrava… mi-am simtit sufletul urland… am simtit ca s-a terminat si ca trebuie sa o iau de la capat si nu-mi mai gasesc puterea de a o face… am simtit ca ma transpun intr-o alta lume… ca neg, ca nu vreau sa accept, ca nu este asa … ca e doar o gluma macabra.

Dar durere era din ce in ce mai intense si se amplifica mai mult si mai mult. Am sfarsit acolo, atunci… in acea clipa… viata mea… viata noastra nu va mai fi la fel nicicand, golul nu va fi umplut niciodata si durere nu va putea nicicand sa fie stearsa.

M-am dus jos…In bratele celui m-ai bun prieten al lui care sperase pana in ultima clipa ca el se va face bine. Am plans amandoi, ne-am plans durerea, amarul… eram inchisi… sah mat… pentru totdeauna. Am reusit sa ajung la mama lui care era, nici nu stiu cum era… parca nu mai era ea si eu parca nu ma eram eu. Am luat-o de mana, s-a uitat la mine…si i-am zis ”m-a lasat” si ea mi-a raspuns ”iti amintesti cand te suna si-ti spunea ca l-a luat somnul langa mine, langa mama lui” si deodata durerea ia innegrit chipul si a inceput sa planga cu lacrimi amare si sa–i strige numele.

Prietena lui actuala era in stare de soc. O fata care-l iubea foarte mult si care ar fi facut orice pentru el.O fata care ma luat de mana si ma intrebat ”de ce?”. O fata careia n-am stiut ce sa-i raspund.


Am reusit sa-mi strig durerea la inmormantare cand am vazut ca se duce singur intr-o cripta rece … si tot ce-a luat de la mine a fost trandafirul rosu dintre maini si iubirea sufletului meu, sufletul meu cu totul fiindca a plecat odata cu el.

Am plans si am strigat in bratele prietenei mele pana am simtit ca-mi dau ultima rasuflare acolo langa gropa care se umplea din ce in ce mai mult si in care era el.

In fiecare seara plang si ma rog sa fie bine acolo unde e, in fiecare seara adorm cu soarecele ce mi l-a cumparat de la mare si de care nu m-am despartit nici o clipa de acum opt ani, in fiecare dimineata m-a trezesc si o iau de la capat cu gandul ca este langa mine si ca asta ar fi vrut sa fac… in fiecare zi ma uit la pozele lui si-mi plange sufletul amar plin de durere… in fiecare zi ma gandesc ca niciodata nu voi mai sari in bratele lui, niciodata nu-l voi mai mangaia prin par asa cum ii placea, niciodata nu vom mai dormi unul langa altul, niciodata nu-mi va mai spune cineva cu atat sinceritate”esti atat de frumoasa”, niciodata nu-mi va mai bate nimeni la 3 dimineata in geam sa-mi spuna cat de mult ma iubeste… niciodata nu va mai fi langa mine sa-l pot strange in brate. Va ramane doar in sufletul meu si in sufletul oamenilor dragi care l-au iubit cu toata fiinta.

Vom fi impreuna atunci cand Dumnezeu va hotari ca s-a terminat si pentru mine si stiu ca ma va astepta acolo chiar de voi trai un million de ani.

Ma alin cu gandul ca nu l-as fi putut sti paralizat, departe de tot ce iubea, de motor, de munte, de mare, de curbe, de viteza, de prieteni, de mine… ma alin si-mi spun ca Dumnezeu stie ce face si ca toate le face cu un scop… ma alin si-mi spun ca poate e mai bine asa.

Cand mi se face prea dor si nu mai rezist ies afara inchid ochii, ma gandesc la el si las vantul si soarele sa-mi mangie fata si trupul si stiu ca e el, ii simt rasuflarea langa urechea mea si mana peste mine …stiu ca va fi langa mine pentru totdeauna

A plecat mult prea devreme… pe 24 iunie 2010 in ziua in care implinea 29 de ani… ziua neagra care ne-a rupt sufletul in mii si milioane de bucati.

Atunci in acea zi neagra sufletul meu s-a pierdut pentru totdeauna.


Daniela Luca