Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta - murim.
Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca EROI sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am dreptul sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede ...
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.
marți, 10 mai 2011
joi, 14 aprilie 2011
Romanţă fără muzică
În seara când ne-om întâlni -
Căci va veni şi seara-aceea -
În seara-aceea voi aprinde trei candelabre de argint
Şi-ţi voi citi
Capitole din epopeea
Amantelor din Siracuza,
Citera,
Lesbos
Şi Corint...
Şi-n seara când ne-om întâlni
Te-oi întreba,
Ca şi pe multele pe care le-am întrebat 'naintea ta:
- Voieşti sau nu să fii a mea?
În seara când ne vom iubi -
Căci va veni şi seara-aceea -
În pat vom presăra buchete de trandafiri şi chiparoasă
Ne vom închide-apoi în casă
Şi vom zvârli în stradă cheia...
Şi-n seaca când ne vom iubi
Te-oi întreba,
Ca şi pe multele pe care le-am întrebat 'naintea ta:
- Voieşti să nu mai fii a mea?...
Şi-n seara când ne-om despărţi -
Căci va veni şi seara-aceea -
Vom stinge flăcările-albastre din candelabrele de argint,
Iar florile de chiparoasă şi trandafirii-i vom presa
În cartea roză-a epopeii
Amantelor din Siracuza,
Citera,
Lesbos
Şi Corint...
Şi-n seara când ne-om despărţi
Te voi ruga,
Ca şi pe multele pe care le-am sfătuit 'naintea ta:
- Să-ţi aminteşti c-ai fost şi-a mea!...
Căci va veni şi seara-aceea -
În seara-aceea voi aprinde trei candelabre de argint
Şi-ţi voi citi
Capitole din epopeea
Amantelor din Siracuza,
Citera,
Lesbos
Şi Corint...
Şi-n seara când ne-om întâlni
Te-oi întreba,
Ca şi pe multele pe care le-am întrebat 'naintea ta:
- Voieşti sau nu să fii a mea?
În seara când ne vom iubi -
Căci va veni şi seara-aceea -
În pat vom presăra buchete de trandafiri şi chiparoasă
Ne vom închide-apoi în casă
Şi vom zvârli în stradă cheia...
Şi-n seaca când ne vom iubi
Te-oi întreba,
Ca şi pe multele pe care le-am întrebat 'naintea ta:
- Voieşti să nu mai fii a mea?...
Şi-n seara când ne-om despărţi -
Căci va veni şi seara-aceea -
Vom stinge flăcările-albastre din candelabrele de argint,
Iar florile de chiparoasă şi trandafirii-i vom presa
În cartea roză-a epopeii
Amantelor din Siracuza,
Citera,
Lesbos
Şi Corint...
Şi-n seara când ne-om despărţi
Te voi ruga,
Ca şi pe multele pe care le-am sfătuit 'naintea ta:
- Să-ţi aminteşti c-ai fost şi-a mea!...
luni, 28 februarie 2011
Draga mea iubire
"In aceasta seara tarzie de toamna,neavand prea multe lucruri de facut decat sa stau pe valiza mea si sa-mi reamintesc toate lucrurile frumoase pe care le-am lasat si care ma asteapta acasa,nu vreau si nici nu pot sa nu ma gandesc la tine,la singura persoana pe care am iubit-o si o iubesc cu adevarat.
Azi te-am sunat...Mi-a facut mare placere sa-ti aud din nou vocea blanda si frumoasa,care m-a facut intotdeauna sa uit de toate necazurile si greutatile.
In momentele de tacere pe care le-am avut la telefon,iti auzeam respiratia si aveam senzatia ca esti langa mine,langa corpul meu,iar tu imi suflai usor in urechea dreapta precum adierea vantului de vara,intr-un apus de soare pe malul marii.
Mi-e tare dor de tine si de zambetul tau fermecator,mi-e dor de ochii tai frumosi in care am vazut si in care se oglindeste iubirea,mi-e dor de chipul tau de inger pe care il port tot timpul in gandul si in inima mea,mi-e dor de tot ce te caracterizeaza si simbolizeaza iubirea.
As vrea sa te tin in brate,sa te strang la pieptul meu si sa-ti simt bataile inimii,ce bate in acelasi ritm cu inima mea,sa-ti ating obrajii ce seamana cu doi trandafiri inrourati,sa simt buzele tale dulci si umede contopindu-se cu ale mele,as vrea sa ma tii iarasi cu capul pe pieptul tau si sa te joci cu mainile prin parul meu,as vrea sa ne privim in ochi unul pe celalalt,sa ne tinem strans de maini si sa ne soptim:"te iubesc",dar cel mai mult imi doresc sa nu ma parasesti niciodata si sa ma iubesti atat cat te iubesc si eu.
Te iubesc nespus de mult,chiar daca nu prea o arat,dar tu ma cunosti destul de bine si stii ca asa sunt eu si nu te-as inlocui cu nimeni din lumea toata.
Caldura dragostei tale face dintr-o zi trista,cea mai senina zi,iar tot ceea ce atingi tu se transforma intr-un lucru sfant.Tu esti asemeni unei zane bune care cu sufletul ei bun,face ca viata mea sa fie mai frumoasa si mai plina.Nu stiu ce-as face daca te-as pierde...
Te iubesc precum iubesc florile de primavara si te astept precum astept o zi de 20 iunie 2002.In cele mai grele momente,poza cu tine este singura mea alinare.Timpul care trece,ma face sa vad ca te iubesc mai mult decat cred si ma face sa imi dau seama ca in viata mea nu mai exista nimeni decat tu,singura stea de pe cer,care ma priveste si care ma face sa merg pe drumul cel mai bun.Tu esti luceafarul de dimineata,ce-mi lumineaza drumul cand plec de acasa.Lacrimez deseori cand disperarea ma ajunge,cand gandurile negre imi intuneca mintea,cand ma gandesc ca tu esti in alta lume decat sunt eu.Pentru tine as face orice,indiferent cat de greu ar fi si daca ar fi nevoie,i-as da viata inapoi lui Dumnezeu.
Te iubesc din tot sufletul meu!
Cineva a scris ca:
NICI DEPARTAREA,NICI MORMANTUL,
NICI CEL CE TINE-N MAINI PAMANTUL,
NU POATE PUNE DESPARTIRE
ACOLO UNDE E IUBIRE.
Si cred asta.
Azi te-am sunat...Mi-a facut mare placere sa-ti aud din nou vocea blanda si frumoasa,care m-a facut intotdeauna sa uit de toate necazurile si greutatile.
In momentele de tacere pe care le-am avut la telefon,iti auzeam respiratia si aveam senzatia ca esti langa mine,langa corpul meu,iar tu imi suflai usor in urechea dreapta precum adierea vantului de vara,intr-un apus de soare pe malul marii.
Mi-e tare dor de tine si de zambetul tau fermecator,mi-e dor de ochii tai frumosi in care am vazut si in care se oglindeste iubirea,mi-e dor de chipul tau de inger pe care il port tot timpul in gandul si in inima mea,mi-e dor de tot ce te caracterizeaza si simbolizeaza iubirea.
As vrea sa te tin in brate,sa te strang la pieptul meu si sa-ti simt bataile inimii,ce bate in acelasi ritm cu inima mea,sa-ti ating obrajii ce seamana cu doi trandafiri inrourati,sa simt buzele tale dulci si umede contopindu-se cu ale mele,as vrea sa ma tii iarasi cu capul pe pieptul tau si sa te joci cu mainile prin parul meu,as vrea sa ne privim in ochi unul pe celalalt,sa ne tinem strans de maini si sa ne soptim:"te iubesc",dar cel mai mult imi doresc sa nu ma parasesti niciodata si sa ma iubesti atat cat te iubesc si eu.
Te iubesc nespus de mult,chiar daca nu prea o arat,dar tu ma cunosti destul de bine si stii ca asa sunt eu si nu te-as inlocui cu nimeni din lumea toata.
Caldura dragostei tale face dintr-o zi trista,cea mai senina zi,iar tot ceea ce atingi tu se transforma intr-un lucru sfant.Tu esti asemeni unei zane bune care cu sufletul ei bun,face ca viata mea sa fie mai frumoasa si mai plina.Nu stiu ce-as face daca te-as pierde...
Te iubesc precum iubesc florile de primavara si te astept precum astept o zi de 20 iunie 2002.In cele mai grele momente,poza cu tine este singura mea alinare.Timpul care trece,ma face sa vad ca te iubesc mai mult decat cred si ma face sa imi dau seama ca in viata mea nu mai exista nimeni decat tu,singura stea de pe cer,care ma priveste si care ma face sa merg pe drumul cel mai bun.Tu esti luceafarul de dimineata,ce-mi lumineaza drumul cand plec de acasa.Lacrimez deseori cand disperarea ma ajunge,cand gandurile negre imi intuneca mintea,cand ma gandesc ca tu esti in alta lume decat sunt eu.Pentru tine as face orice,indiferent cat de greu ar fi si daca ar fi nevoie,i-as da viata inapoi lui Dumnezeu.
Te iubesc din tot sufletul meu!
Cineva a scris ca:
NICI DEPARTAREA,NICI MORMANTUL,
NICI CEL CE TINE-N MAINI PAMANTUL,
NU POATE PUNE DESPARTIRE
ACOLO UNDE E IUBIRE.
Si cred asta.
sâmbătă, 12 februarie 2011
Citate celebre Paulo Coelho
Nu vreau să mă schimb, fiindcă nu ştiu cum să mă schimb. Sunt deja foarte obişnuit cu mine însumi.
În toate momentele vieţii noastre există lucruri care s-ar fi putut întâmpla, dar până la urmă nu s-au întâmplat. Există clipe magice care trec neobservate şi brusc mâna Universului ne schimbă destinul.
Rareori ne dăm seama că suntem împresuraţi de Extraordinar. Miracolele se întâmplă în jurul nostru.
Inima este cea care hotărăşte şi doar ce hotărăşte ea este important. Noi toţi am avut parte de o asemenea experienţă în viaţă. Noi toţi, la un moment dat, ne-am spus printre lacrimi: "Sufăr din cauza unei iubiri care nu merită". Suferim deoarece ne imaginăm că dăm mai mult decât primim. Suferim deoarece dragostea noastră nu este recunoscută. Suferim pentru că nu ne putem impune propriile noastre reguli.
Când nu mai aveam nimic de pierdut, am primit totul. Când am încetat a fi cine eram, m-am regăsit pe mine însămi. Când am cunoscut umilinţa şi supunerea, am devenit liberă.
Chiar dacă ar fi însemnat despărţire, singurătate, tristeţe, iubirea îşi merită fiecare bănuţ din preţul ei.
Mereu îţi faci prieteni noi şi nici nu trebuie să stai cu ei zi de zi. Când ne vedem tot timpul cu aceleaşi persoane, ele ajung să facă până la urmă parte din viaţa noastră. Şi cum ele fac parte din viaţa noastră, încep să vrea să ne-o schimbe. Dacă nu eşti aşa cum vor, se enervează. Fiindcă toată lumea are o noţiune exactă despre cum trebuie să ne trăim viaţa. Şi nimeni nu ştie cum trebuie să-şi trăiască propria-i viaţă.
Dragostea rămâne. Doar oamenii se schimbă.
Când toate zilele sunt egale înseamnă că oamenii au încetat să vadă lucrurile bune care au apărut în viaţa lor de câte ori soarele traversează bolta.
Când îţi doreşti ceva cu adevărat, tot Universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău.
Rareori ne dăm seama că suntem împresuraţi de extraordinar. Miracolele se întâmplă în jurul nostru, semnele lui Dumnezeu ne arată drumul, îngerii insistă să fie auziţi, dar noi, fiindcă suntem învăţaţi că există formule pentru a ajunge până la Dumnezeu, nu luăm seama la nimic din toate acestea. Nu pricepem că El se află oriunde Îl lăsăm să intre.
E periculos să iubeşti! Iubirea e ca un drog. La început ai senzaţia de euforie, de abandon total. Apoi, a doua zi, vrei mai mult, încă nu e un viciu, dar îţi place senzaţia şi îţi închipui că o poţi ţine sub control. Te gândeşti la persoana iubită vreme de două minute şi uiţi de ea vreme de trei ore. În scurt timp însă, te obişnuieşti cu acea persoană şi începi să fii complet dependent de ea. Acum te gândeşti la ea trei ore şi o uiţi două minute. Dacă ea nu e lângă tine, încerci aceeaşi senzaţie ca şi drogaţii când nu îşi obţin drogul. În acel moment, aşa cum drogaţi fură şi se înjosesc ca să facă rost de ceea ce le trebuie, şi tu eşti dispus să faci orice pentru dragoste!
Dragostea este o fiinţă sălbatică. Când încercăm să o ţinem în frâu, ne distruge. Când încercăm să o închidem, ne înrobeşte. Când încercăm să o înţelegem, ne tulbură.
Am plonjat în adâncul sufletului meu şi ştiu că încă mai vreau lucruri bune, multe lucruri bune de la viaţa asta.
Te iubesc mult, cum n-am mai iubit niciodată şi tocmai de aceea plec pentru că, dacă aş rămâne visul s-ar transforma în realitate, în dorinţa de a poseda, de a dori ca viaţa lui să fie a mea. în fine, toate lucrurile care transformă dragostea în sclavie. E bine să avem grijă de ceea ce luăm cu noi din viaţă.
De aceea e aşa de important să laşi anumite lucruri să treacă. Să le dai drumul. Să te desprinzi de ele. Oamenii trebuie să înţeleagă că nimeni nu trişează, uneori câştigăm, alteori pierdem. Nu aştepta să ţi se dea ceva înapoi, nu aştepta să ţi se recunoască efortul, să ţi se descopere geniul, să ţi se înţeleagă iubirea. Încheie nişte etape. Nu din orgoliu, din neputinţă sau mândrie, ci pur şi simplu pentru că acel lucru nu se mai potriveşte cu viaţa ta. Închide uşa, schimbă discul, fă curat în casă, şterge praful. Încetează să mai fii cine erai şi transformă-te în cine eşti!
Viaţa este uneori foarte zgârcită: trec zile, săptămâni, luni şi ani fără să simţi nimic nou. Totuşi, odată ce se deschide o uşă, o adevărată avalanşă pătrunde prin spaţiul deschis. Acum nu ai nimic, iar în clipa următoare ai mai mult decât poţi accepta.
În toate momentele vieţii noastre există lucruri care s-ar fi putut întâmpla, dar până la urmă nu s-au întâmplat. Există clipe magice care trec neobservate şi brusc mâna Universului ne schimbă destinul.
Rareori ne dăm seama că suntem împresuraţi de Extraordinar. Miracolele se întâmplă în jurul nostru.
Inima este cea care hotărăşte şi doar ce hotărăşte ea este important. Noi toţi am avut parte de o asemenea experienţă în viaţă. Noi toţi, la un moment dat, ne-am spus printre lacrimi: "Sufăr din cauza unei iubiri care nu merită". Suferim deoarece ne imaginăm că dăm mai mult decât primim. Suferim deoarece dragostea noastră nu este recunoscută. Suferim pentru că nu ne putem impune propriile noastre reguli.
Când nu mai aveam nimic de pierdut, am primit totul. Când am încetat a fi cine eram, m-am regăsit pe mine însămi. Când am cunoscut umilinţa şi supunerea, am devenit liberă.
Chiar dacă ar fi însemnat despărţire, singurătate, tristeţe, iubirea îşi merită fiecare bănuţ din preţul ei.
Mereu îţi faci prieteni noi şi nici nu trebuie să stai cu ei zi de zi. Când ne vedem tot timpul cu aceleaşi persoane, ele ajung să facă până la urmă parte din viaţa noastră. Şi cum ele fac parte din viaţa noastră, încep să vrea să ne-o schimbe. Dacă nu eşti aşa cum vor, se enervează. Fiindcă toată lumea are o noţiune exactă despre cum trebuie să ne trăim viaţa. Şi nimeni nu ştie cum trebuie să-şi trăiască propria-i viaţă.
Dragostea rămâne. Doar oamenii se schimbă.
Când toate zilele sunt egale înseamnă că oamenii au încetat să vadă lucrurile bune care au apărut în viaţa lor de câte ori soarele traversează bolta.
Când îţi doreşti ceva cu adevărat, tot Universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău.
Rareori ne dăm seama că suntem împresuraţi de extraordinar. Miracolele se întâmplă în jurul nostru, semnele lui Dumnezeu ne arată drumul, îngerii insistă să fie auziţi, dar noi, fiindcă suntem învăţaţi că există formule pentru a ajunge până la Dumnezeu, nu luăm seama la nimic din toate acestea. Nu pricepem că El se află oriunde Îl lăsăm să intre.
E periculos să iubeşti! Iubirea e ca un drog. La început ai senzaţia de euforie, de abandon total. Apoi, a doua zi, vrei mai mult, încă nu e un viciu, dar îţi place senzaţia şi îţi închipui că o poţi ţine sub control. Te gândeşti la persoana iubită vreme de două minute şi uiţi de ea vreme de trei ore. În scurt timp însă, te obişnuieşti cu acea persoană şi începi să fii complet dependent de ea. Acum te gândeşti la ea trei ore şi o uiţi două minute. Dacă ea nu e lângă tine, încerci aceeaşi senzaţie ca şi drogaţii când nu îşi obţin drogul. În acel moment, aşa cum drogaţi fură şi se înjosesc ca să facă rost de ceea ce le trebuie, şi tu eşti dispus să faci orice pentru dragoste!
Dragostea este o fiinţă sălbatică. Când încercăm să o ţinem în frâu, ne distruge. Când încercăm să o închidem, ne înrobeşte. Când încercăm să o înţelegem, ne tulbură.
Am plonjat în adâncul sufletului meu şi ştiu că încă mai vreau lucruri bune, multe lucruri bune de la viaţa asta.
Te iubesc mult, cum n-am mai iubit niciodată şi tocmai de aceea plec pentru că, dacă aş rămâne visul s-ar transforma în realitate, în dorinţa de a poseda, de a dori ca viaţa lui să fie a mea. în fine, toate lucrurile care transformă dragostea în sclavie. E bine să avem grijă de ceea ce luăm cu noi din viaţă.
De aceea e aşa de important să laşi anumite lucruri să treacă. Să le dai drumul. Să te desprinzi de ele. Oamenii trebuie să înţeleagă că nimeni nu trişează, uneori câştigăm, alteori pierdem. Nu aştepta să ţi se dea ceva înapoi, nu aştepta să ţi se recunoască efortul, să ţi se descopere geniul, să ţi se înţeleagă iubirea. Încheie nişte etape. Nu din orgoliu, din neputinţă sau mândrie, ci pur şi simplu pentru că acel lucru nu se mai potriveşte cu viaţa ta. Închide uşa, schimbă discul, fă curat în casă, şterge praful. Încetează să mai fii cine erai şi transformă-te în cine eşti!
Viaţa este uneori foarte zgârcită: trec zile, săptămâni, luni şi ani fără să simţi nimic nou. Totuşi, odată ce se deschide o uşă, o adevărată avalanşă pătrunde prin spaţiul deschis. Acum nu ai nimic, iar în clipa următoare ai mai mult decât poţi accepta.
duminică, 6 februarie 2011
Whiskey Lullaby
She put him out like the burnin' end of a midnight cigarette
She broke his heart he spent his whole life tryin' to forget
We watched him drink his pain away a little at a time
But he never could get drunk enough to get her off his mind
Until the night
He put that bottle to his head and pulled the trigger
And finally drank away her memory
Life is short but this time it was bigger
Than the strength he had to get up off his knees
We found him with his face down in the pillow
With a note that said I'll love her till I die
And when we buried him beneath the willow
The angels sang a whiskey lullaby
The rumors flew but nobody knew how much she blamed herself
For years and years she tried to hide the whiskey on her breath
She finally drank her pain away a little at a time
But she never could get drunk enough to get him off her mind
Until the night
She put that bottle to her head and pulled the trigger
And finally drank away his memory
Life is short but this time it was bigger
Than the strength she had to get up off her knees
We found her with her face down in the pillow
Clinging to his picture for dear life
We laid her next to him beneath the willow
While the angels sang a whïskey lullaby
She broke his heart he spent his whole life tryin' to forget
We watched him drink his pain away a little at a time
But he never could get drunk enough to get her off his mind
Until the night
He put that bottle to his head and pulled the trigger
And finally drank away her memory
Life is short but this time it was bigger
Than the strength he had to get up off his knees
We found him with his face down in the pillow
With a note that said I'll love her till I die
And when we buried him beneath the willow
The angels sang a whiskey lullaby
The rumors flew but nobody knew how much she blamed herself
For years and years she tried to hide the whiskey on her breath
She finally drank her pain away a little at a time
But she never could get drunk enough to get him off her mind
Until the night
She put that bottle to her head and pulled the trigger
And finally drank away his memory
Life is short but this time it was bigger
Than the strength she had to get up off her knees
We found her with her face down in the pillow
Clinging to his picture for dear life
We laid her next to him beneath the willow
While the angels sang a whïskey lullaby
duminică, 30 ianuarie 2011
Cum ar trebui sa fie iubirea?
Stiu, teoretic vorbind, ca iubirea suprema presupune sa ii lasi spatiu celuilalt. Desi mie imi place grozav sa sufoc cu dragoste si sa fiu asaltata de posesivitate. Stiu ca atunci cand iubesti cu adevarat, trebuie sa te desprinzi de barbatul iubit, sa-l lasi sa plece daca pofteste si daca ar fi mai fericit in absenta ta. Si, desi nu imi amintesc sa fi iubit vreodata atat de mult, ori cel mult nu asa, cred ca sunt capabila.
Daca ma gandesc mai bine, cred ca as fi mai fericita intr-o relatie in care celalalt se simte liber sa plece oricand pofteste fiindca traiesc cu parerea ca siguranta zilei de maine este moartea pasiunii de astazi. Si as prefera sa ma framant si sa nu dorm, sa fiu geloasa si sa ma ascund, sa ma intreb fara a intreba… decat sa ma plictisesc de cel de langa mine.
As vrea sa stiu ca se indragosteste de mine in fiecare zi si ca in fiecare dimineata ALEGE sa se trezeasca langa mine. Ca seara de seara are optiunea de a reveni. Sau nu. Imi doresc sa stiu mii de fire invizibile tragandu-l spre mine, insa intinse numai si numai de el, fara a fi incatusat de nimic altceva. Iar el sa stie exact cum stau lucrurile. Si totusi sa ma iubeasca astazi. Maine… numai daca va pofti. Sa stie ca atunci cand nu ma va mai dori poate sa plece in bratele aceleia pe care o viseaza. Iar daca va vrea, mai apoi, sa se intoarca. As suferi si as plange. Dar as zambi atunci cand ar veni inapoi pentru ca l-as iubi atat de mult incat sa stiu ca nu trebuie sa il posed. Dragostea adevarata inseamna sa dau orice, sa-mi iau orice si sa iubesc fara a sti ca am. Azi, maine sau la adanci batraneti.
Ironic este ca nu stiu daca mi-ar placea sa fiu iubita intocmai. Imi pare ca gelozia e un simptom delicios de iubire si nu sunt pregatita sa ma despart de asemenea gesturi. Atunci cand barbatul de langa mine se innegreste de furie, mie imi creste sufletul de bucurie si dragoste fiindca imi pare ca gelozia merge mana in mana cu dorinta. Poate si pentru ca traiesc cu impresia ca barbatii nu stiu sa iubeasca mai presus de nivelul geloziei. Si imi imaginez ca de fapt noi, femeile, stim sa daruim, atat cantitativ cat si calitativ, mai mult in dragoste.
La sfarsit, ma intreb cum ar trebui sa fie de fapt dragostea? Si care ii este gradul cel mai avansat? Iubesti cand vrei sa ai, cand gelozesti si cand sufoci? Sau dragostea adevarata inseamna sa permiti libertatea celuilalt chiar cu pretul nefericirii tale?
Daca ma gandesc mai bine, cred ca as fi mai fericita intr-o relatie in care celalalt se simte liber sa plece oricand pofteste fiindca traiesc cu parerea ca siguranta zilei de maine este moartea pasiunii de astazi. Si as prefera sa ma framant si sa nu dorm, sa fiu geloasa si sa ma ascund, sa ma intreb fara a intreba… decat sa ma plictisesc de cel de langa mine.
As vrea sa stiu ca se indragosteste de mine in fiecare zi si ca in fiecare dimineata ALEGE sa se trezeasca langa mine. Ca seara de seara are optiunea de a reveni. Sau nu. Imi doresc sa stiu mii de fire invizibile tragandu-l spre mine, insa intinse numai si numai de el, fara a fi incatusat de nimic altceva. Iar el sa stie exact cum stau lucrurile. Si totusi sa ma iubeasca astazi. Maine… numai daca va pofti. Sa stie ca atunci cand nu ma va mai dori poate sa plece in bratele aceleia pe care o viseaza. Iar daca va vrea, mai apoi, sa se intoarca. As suferi si as plange. Dar as zambi atunci cand ar veni inapoi pentru ca l-as iubi atat de mult incat sa stiu ca nu trebuie sa il posed. Dragostea adevarata inseamna sa dau orice, sa-mi iau orice si sa iubesc fara a sti ca am. Azi, maine sau la adanci batraneti.
Ironic este ca nu stiu daca mi-ar placea sa fiu iubita intocmai. Imi pare ca gelozia e un simptom delicios de iubire si nu sunt pregatita sa ma despart de asemenea gesturi. Atunci cand barbatul de langa mine se innegreste de furie, mie imi creste sufletul de bucurie si dragoste fiindca imi pare ca gelozia merge mana in mana cu dorinta. Poate si pentru ca traiesc cu impresia ca barbatii nu stiu sa iubeasca mai presus de nivelul geloziei. Si imi imaginez ca de fapt noi, femeile, stim sa daruim, atat cantitativ cat si calitativ, mai mult in dragoste.
La sfarsit, ma intreb cum ar trebui sa fie de fapt dragostea? Si care ii este gradul cel mai avansat? Iubesti cand vrei sa ai, cand gelozesti si cand sufoci? Sau dragostea adevarata inseamna sa permiti libertatea celuilalt chiar cu pretul nefericirii tale?
Chiar asa tata,de ce traim?
Spuneam copil fiind, plin de visuri si planuri de viitor, ca nu-mi doresc nici averi, nici cariera, nici aplauze din partea celor din jur. Marturiseam fata de colege si prietene, cu rusinea unui om mic fara aspiratii mari, ca eu imi doresc sa devin mama, sotie, gospodina. Nu stiam pe atunci ca aceste roluri sunt mai dificil de obtinut decat orice lucru de pret in lume. Nu stiam ca e mai usor sa devii medic, avocat, arhitect sau sa obtii un job de ‘manager’ decat sa fii o mama buna si o sotie iubitoare. Simteam totusi, inca de pe atunci, ca marile bucurii ale vietii nu vin din spatele unui birou, nu se vestesc prin emailuri sau in sedinte de redactie. Fericirea se traieste acasa, in sanul unei familii care are putin din tot, dar nimic prea mult, care traieste astazi visand ca maine va fi mai bine, dar multumeste pentru ceea ce este acum.
De fiecare data cand ma intreb ‘de ce?’ imi amintesc vorbele tatei care ma certa ori de cate ori pronuntam aceasta intrebare. ‘De ce sa-mi fac patul daca diseara oricum ma culc in el?’. ‘De ce sa fac ordine daca imediat apoi voi deranja lucrurile prin simpla mea prezenta?’. Tata ma repezea de fiecare data cu aceeasi replica: ‘Si atunci de ce traim, daca la sfarsim murim orice am face?’. Si mai apoi, in gand, ma intrebam fara curajul de a fi rostit vreodata cu voce tare: ‘ Chira asa tata, de ce traim?’.
Mi-am petrecut toata viata iubind iubirea. Slavind-o, traind in numele ei, avand ca unic scop al existentei intalnirea sufletului sortit. Avea sens aceasta cautare fiindca altfel nu reuseam si nu pot nici astazi sa concep rostul existentei noastre pe Pamant, motivul pentru care am fost azvarliti in aceasta lume fara a ni se comunica menirea. Gandesc ca nu exista bogatie pe lume care sa nu fie trecatoare, ca nu purtam cu noi in vietile ce vor urma averi sau cariere, ci iubiri si suflete pereche care ne ies in cale, in fiecare reincarnare si ne iubesc de fiecare data tot mai mult. Nu pot intelege viata fara aceasta dulce cautare a iubirii ce ne-a fost daruita inainte de inceputuri. De nu ne-ar fi acesta scopul, atunci care?
Astazi nu stiu ce sa mai cred. Nu inteleg, intocmai ca atunci cand eram un copil certat de un parinte, de ce traim? Fiindca dragostea… mi-e teama sa rostesc, daramite sa scriu, dar fie… dragostea nu exista. O fi fost, dar a disparut, s-a ascuns, ne-a fost luata, incarcata pe o noua arca a lui Noe alaturi de acele cateva vietuitoare care mai stiu sa pretuiasca iubirea. Se topeste in fiecare minut ce se scurge in defavoarea vietii noastre fara scop.
Saptamana trecuta a murit dragostea. A mea, a celor din jur, a cuplurilor despre care as fi putut jura ca vor trai fericite nu numai pana la adanci batraneti, ci si pana la batranetile vietilor ce vor urma. Ii port doliu iubirii, o jelesc si ma intreb daca a mai ramas in lume vreun strop de speranta. Daca mai exista cupluri fericite, nu numai oameni catre traiesc cate doi. Daca exista cineva acolo, oriunde, sa-mi spuna ca se poate, ca dragostea nu a murit de tot, ca poti iubi un om o viata si sa nu iti ajunga, atunci il rog frumos sa-mi dea si mie de veste.
De fiecare data cand ma intreb ‘de ce?’ imi amintesc vorbele tatei care ma certa ori de cate ori pronuntam aceasta intrebare. ‘De ce sa-mi fac patul daca diseara oricum ma culc in el?’. ‘De ce sa fac ordine daca imediat apoi voi deranja lucrurile prin simpla mea prezenta?’. Tata ma repezea de fiecare data cu aceeasi replica: ‘Si atunci de ce traim, daca la sfarsim murim orice am face?’. Si mai apoi, in gand, ma intrebam fara curajul de a fi rostit vreodata cu voce tare: ‘ Chira asa tata, de ce traim?’.
Mi-am petrecut toata viata iubind iubirea. Slavind-o, traind in numele ei, avand ca unic scop al existentei intalnirea sufletului sortit. Avea sens aceasta cautare fiindca altfel nu reuseam si nu pot nici astazi sa concep rostul existentei noastre pe Pamant, motivul pentru care am fost azvarliti in aceasta lume fara a ni se comunica menirea. Gandesc ca nu exista bogatie pe lume care sa nu fie trecatoare, ca nu purtam cu noi in vietile ce vor urma averi sau cariere, ci iubiri si suflete pereche care ne ies in cale, in fiecare reincarnare si ne iubesc de fiecare data tot mai mult. Nu pot intelege viata fara aceasta dulce cautare a iubirii ce ne-a fost daruita inainte de inceputuri. De nu ne-ar fi acesta scopul, atunci care?
Astazi nu stiu ce sa mai cred. Nu inteleg, intocmai ca atunci cand eram un copil certat de un parinte, de ce traim? Fiindca dragostea… mi-e teama sa rostesc, daramite sa scriu, dar fie… dragostea nu exista. O fi fost, dar a disparut, s-a ascuns, ne-a fost luata, incarcata pe o noua arca a lui Noe alaturi de acele cateva vietuitoare care mai stiu sa pretuiasca iubirea. Se topeste in fiecare minut ce se scurge in defavoarea vietii noastre fara scop.
Saptamana trecuta a murit dragostea. A mea, a celor din jur, a cuplurilor despre care as fi putut jura ca vor trai fericite nu numai pana la adanci batraneti, ci si pana la batranetile vietilor ce vor urma. Ii port doliu iubirii, o jelesc si ma intreb daca a mai ramas in lume vreun strop de speranta. Daca mai exista cupluri fericite, nu numai oameni catre traiesc cate doi. Daca exista cineva acolo, oriunde, sa-mi spuna ca se poate, ca dragostea nu a murit de tot, ca poti iubi un om o viata si sa nu iti ajunga, atunci il rog frumos sa-mi dea si mie de veste.
Nu stii niciodata ce va fi maine
Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân. Azi poate să fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care-i iubeşti. De aceea, nu mai aştepta, fă-o azi, întrucât, dacă ziua de mâine nu va ajunge niciodată, în mod sigur vei regreta ziua când nu ţi-ai făcut timp pentru un surâs, o îmbrăţişare, un sărut, şi că ai fost prea ocupat ca să le conferi o ultimă dorinţă. Să-i menţii pe cei pe care-i iubeşti aproape de tine, spune-le la ureche cât de multă nevoie ai de ei, iubeşte-i şi tratează-i bine, ia-ţi timp să le spui "îmi pare rău", "iartă-mă", "te rog" şi toate cuvintele de dragoste pe care le ştii
Fa ce iti doresti...
Ajungi la un moment dat sa-ti dai seama ca nu ai facut ce ti-ai dorit,ca ai facut ce au vrut altii,ca ai facut tot ce ai putut sa nu ii dezamagesti pe cei pe care ii iubesti.
Si atunci incep sa apara regretele.Si incepi sa suferi si sa te intrebi daca a meritat.Si nu stii ce sa-ti raspunzi.Nu stii daca a meritat...
Se spune ca daca te poti gandi fara regrete la ziua de ieri si fara teama la ziua de maine,esti un om fericit.Eu zic ca toti avem regrete si toti ne temem de ceva anume.Poate la ziua de maine nu ma gandesc cu teama,dar am regrete si nu prea imi place sentimentul asta.Nu am regrete pentru tot ce am facut,dar pentru cate as fi putut sa fac si nu am facut,am foarte multe.Tocmai de-asta m-am hotarat sa fac ceea ce simt,nu ce vor cei de langa mine sau ce cred eu ca i-ar face fericiti.
Nu trebuie sa ii faci pe cei de langa tine sa sufere,dar nici sa ti se invarta universul in jurul lor.
Timpul nu poti sa il dai inapoi...
Asa ca,nu mai sta pe ganduri:tine-i aproape pe cei care te iubesc,nu pei cei pe care ii iubesti tu(pentru ca pe acestia ii poti pierde oricand) si fa ce iti doresti cu adevarat,nu ce ar vrea altii,pentru ca viata e prea scurta ca sa le poti face tuturor pe plac.
Numai asa vei ajunge sa spui ca esti fericit...
Si atunci incep sa apara regretele.Si incepi sa suferi si sa te intrebi daca a meritat.Si nu stii ce sa-ti raspunzi.Nu stii daca a meritat...
Se spune ca daca te poti gandi fara regrete la ziua de ieri si fara teama la ziua de maine,esti un om fericit.Eu zic ca toti avem regrete si toti ne temem de ceva anume.Poate la ziua de maine nu ma gandesc cu teama,dar am regrete si nu prea imi place sentimentul asta.Nu am regrete pentru tot ce am facut,dar pentru cate as fi putut sa fac si nu am facut,am foarte multe.Tocmai de-asta m-am hotarat sa fac ceea ce simt,nu ce vor cei de langa mine sau ce cred eu ca i-ar face fericiti.
Nu trebuie sa ii faci pe cei de langa tine sa sufere,dar nici sa ti se invarta universul in jurul lor.
Timpul nu poti sa il dai inapoi...
Asa ca,nu mai sta pe ganduri:tine-i aproape pe cei care te iubesc,nu pei cei pe care ii iubesti tu(pentru ca pe acestia ii poti pierde oricand) si fa ce iti doresti cu adevarat,nu ce ar vrea altii,pentru ca viata e prea scurta ca sa le poti face tuturor pe plac.
Numai asa vei ajunge sa spui ca esti fericit...
...
"Ruptura de fiinţă te face bolnav de tine însuţi, încât este destul să pronunţi cuvinte ca: uitare, nefericire, despărţire, pentru a te dizolva într-un fior mortal. Şi atunci, ca să trăieşti, rişti imposibilul: accepţi viaţa!!" Emil Cioran
...
"Spune întotdeauna ce simţi şi fă ceea ce gândeşti. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aş îmbrăţişa foarte strâns si l-aş ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieşind pe uşă, ţi-aş da o îmbrăţişare, un sărut şi te-aş chema înapoi să-ţi dau mai multe. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aş înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată şi încă o dată până la infinit. Dacă aş şti că acestea ar fi ultimele minute în care te-aş vedea, aş spune "te iubesc" şi nu mi-aş asuma, în mod prostesc, gândul că deja ştii..."
marți, 10 august 2010
marți, 3 august 2010
Nu simtim niciodata lucrurile care ne leaga decat atunci cand nu ne mai apartin..caci impreuna avem aceleasi dorinte oricat am suferi...ar fi fost mai bine daca n-am fi crezut in nimeni si nimic..am fi zburat departe de lume doar noi...noi doi.
Dar acum nu-ti face griji pe care ai sa o alegi,caci oricum n-ai sa gasesti ceea ce-ti doresti si nu faci decat sa te legi la ochi si sa mergi inainte pana vei gasi drumul inapoi spre singura persoana care te poate dezlega si langa care vei fi fericit cu adevarat...
Niciodata nu intoarce spatele provocarilor, uneori sunt singurele care conteaza si nu-ti face griji daca ai ganduri rele caci faptele sunt importante,si inceteaza sa mai pui lacate inimii tale din cauza celorlalti si daca nu stii de ce esti in stare, incearca-te. Nu-ti mai omori emotiile si sentimentele,oricum maine vei avea altele mai puternice.
Si de vei gasi drumul inapoi nici nu stiu daca as vrea sa ma iubesti sau sa te prefaci...caci te-am iubit si m-ai iubit chiar daca au existat greseli...acum imi permit sa spun ca nu am regrete,desi daca as vrea as gasi cateva..dar asta nu mai conteaza,asta nu ne va aduce impreuna si alta data sa taci pentru ca ai vazut ca uneori cuvintele pot desparti oamenii si cel putin nu sunt adevarate,dar acum regretele nu-si mai au rostul si desi te minti ca ai uitat,amintirile se joaca se joaca si acum in mintea ta;un joc placut,dar dureros...
Si cu toate astea,zambeste!chiar daca zambetul tau dureaza o clipa,macar stii ca in spatele lui au ramas o mie de amintiri vii...
Si daca dupa tot ce ti-am spus n-ai inteles nimic inseamna ca a trecut atata timp fara rost..de fapt totul are rost fara sa stim...
Si acum sa plang nu incerc,sa incerc nu stiu,sa stiu nu vreau,sa vreau nu pot.sa uit:nu invat,sa invat nu ascult,sa ascult nu pot,sa pot NU VREAU!
Dar acum nu-ti face griji pe care ai sa o alegi,caci oricum n-ai sa gasesti ceea ce-ti doresti si nu faci decat sa te legi la ochi si sa mergi inainte pana vei gasi drumul inapoi spre singura persoana care te poate dezlega si langa care vei fi fericit cu adevarat...
Niciodata nu intoarce spatele provocarilor, uneori sunt singurele care conteaza si nu-ti face griji daca ai ganduri rele caci faptele sunt importante,si inceteaza sa mai pui lacate inimii tale din cauza celorlalti si daca nu stii de ce esti in stare, incearca-te. Nu-ti mai omori emotiile si sentimentele,oricum maine vei avea altele mai puternice.
Si de vei gasi drumul inapoi nici nu stiu daca as vrea sa ma iubesti sau sa te prefaci...caci te-am iubit si m-ai iubit chiar daca au existat greseli...acum imi permit sa spun ca nu am regrete,desi daca as vrea as gasi cateva..dar asta nu mai conteaza,asta nu ne va aduce impreuna si alta data sa taci pentru ca ai vazut ca uneori cuvintele pot desparti oamenii si cel putin nu sunt adevarate,dar acum regretele nu-si mai au rostul si desi te minti ca ai uitat,amintirile se joaca se joaca si acum in mintea ta;un joc placut,dar dureros...
Si cu toate astea,zambeste!chiar daca zambetul tau dureaza o clipa,macar stii ca in spatele lui au ramas o mie de amintiri vii...
Si daca dupa tot ce ti-am spus n-ai inteles nimic inseamna ca a trecut atata timp fara rost..de fapt totul are rost fara sa stim...
Si acum sa plang nu incerc,sa incerc nu stiu,sa stiu nu vreau,sa vreau nu pot.sa uit:nu invat,sa invat nu ascult,sa ascult nu pot,sa pot NU VREAU!
Ai grija de el!
Eu nu pot sa-i mai fiu alaturi,tot ce am acum in gand e sa las totul in trecut,nu mai pot sa lupt ..e prea tarziu si prea departe pentru a mai visa,o sa las in urma chiar si fericirea mea,pentru ca fericirea mea e el..iar acum renunt la tot..
Dar inainte vreau sa ma asigur ca lui ii va fi bine si tu oricare ai fi sa ai grija de el,sa-l iubesti cum n-ar mai face-o nimeni altcineva,sa-l ridici cand cade,sa fi ingerul lui,sa nu-i lasi vreodata ochii fara culoare,sa-i schimbi lacrimile in zambet,sa-i inchizi ochii si sa-l faci sa viseze cat mai profund,sa pictezi cu el amintiri pe-o stea,sa nu lasi ploaia sa cada peste zambetul lui,sa-i incalzesti sufletul,sa-i fi alaturi mereu,sa nu-l ranesti,sa-i demonstrezi totul printr-un simplu gest,sa zambesti doar pentru el,sa faci tot ce mie nu mi-e permis...sa-l faci FERICIT.
Sa nu judeci trecutul ca sa-l faci nefericit,stai linistita ca vei intelege totul la momentul potrivit si nu incerca sa-l schimbi,crede-ma e perfect asa cum e...si nu vreau sa-l vad schimbat ci doar fericit!
Nu incerca sa-l intelegi,doar iubeste-l si ai grija de el...
Dar inainte vreau sa ma asigur ca lui ii va fi bine si tu oricare ai fi sa ai grija de el,sa-l iubesti cum n-ar mai face-o nimeni altcineva,sa-l ridici cand cade,sa fi ingerul lui,sa nu-i lasi vreodata ochii fara culoare,sa-i schimbi lacrimile in zambet,sa-i inchizi ochii si sa-l faci sa viseze cat mai profund,sa pictezi cu el amintiri pe-o stea,sa nu lasi ploaia sa cada peste zambetul lui,sa-i incalzesti sufletul,sa-i fi alaturi mereu,sa nu-l ranesti,sa-i demonstrezi totul printr-un simplu gest,sa zambesti doar pentru el,sa faci tot ce mie nu mi-e permis...sa-l faci FERICIT.
Sa nu judeci trecutul ca sa-l faci nefericit,stai linistita ca vei intelege totul la momentul potrivit si nu incerca sa-l schimbi,crede-ma e perfect asa cum e...si nu vreau sa-l vad schimbat ci doar fericit!
Nu incerca sa-l intelegi,doar iubeste-l si ai grija de el...
Hope is just a dream...
Sunt atatea drumuri pe care mergem , atatea alegeri care trebuiesc facute la un moment dat...uneori ajungem pe drumuri gresite din cauza unei alegeri proaste, care aparent pare alegerea ideala dar care ascunde multe.
Uneori gasim forta sa mergem mai departe...alteori nu, uneori renuntam si ne intoarcem alteori mergem mai departe crezand ca o sa gasim sfarsitul si ca totul o sa fie bine...doar ca uneori drumul spre un sfarsit fericit e un drum infinit, si chiar daca refuzi sa crezi ca drumul pe care mergi nu are un sfarsit fericit si continui sa visezi, la un moment dat va trebui sa te trezesti si sa.ti dai seama de alegerea gresita pe care ai facut.o.
Si chiar daca risti sa pierzi trebuie sa alegi..pana la urma orice ai alege tot o sa pierzi ceva...si daca nu o sa alegi tu o sa aleaga altcineva in locul tau, lasa.i pe altii sa aleaga si vei pierde mult mai mult pentru ca nimeni nu.ti vrea binele...
Sunt drumuri la care putem sa renuntam usor, trebuie doar sa ne intoarcem si sa o luam de la capat, dar sunt si drumuri cu sens unic pe care din moment ce l.ai ales nu mai exista cale de intoarcere si trebuie sa mergi pana la capat fie ca vrei fie ca nu.
Drumul spre tine parea usor de parcurs, dar m.am inselat, e mai greu decat mi.am imaginat ..drumul spre tine e un drum spre infinit.
Am avut momente cand am renuntat, cel putin am vrut sa renunt...am incercat de multe ori sa fug departe de drumul tau, dar orice as fi facut m.as fi ratacit si de fiecare data am ajuns din nou pe drumul asta...uneori am impresia ca pur si simplu nu pot sa renunt.. in fata ta sunt mereu in dezavantaj.
Am renuntat la tot ce m.ar fi ajutat sa scap de drumul asta, si poate am gresit crezand ca o sa pot sa renunt si singura...
Drumul asta a inceput cu un singur pas si se va termina cu cateva cuvinte...pentru ca fiecare inceput are si un sfarsit.
Sunt atatea persoane care zilnic imi coloreaza viata, si da faci parte din ele, si o sa.ti spun asta mai tarziu, poate o sa fie prea tarziu, poate nu, poate o sa fie alegerea buna poate nu...dar de data asta eu sunt cea care alege, eu hotarasc ce si cum...si n.am de gand sa ma mai agit pentru ceea ce zic altii, si nici nu am de gand sa ofer mai mult decat primesc...
Si iar promit sa nu te mai uit...
Uneori gasim forta sa mergem mai departe...alteori nu, uneori renuntam si ne intoarcem alteori mergem mai departe crezand ca o sa gasim sfarsitul si ca totul o sa fie bine...doar ca uneori drumul spre un sfarsit fericit e un drum infinit, si chiar daca refuzi sa crezi ca drumul pe care mergi nu are un sfarsit fericit si continui sa visezi, la un moment dat va trebui sa te trezesti si sa.ti dai seama de alegerea gresita pe care ai facut.o.
Si chiar daca risti sa pierzi trebuie sa alegi..pana la urma orice ai alege tot o sa pierzi ceva...si daca nu o sa alegi tu o sa aleaga altcineva in locul tau, lasa.i pe altii sa aleaga si vei pierde mult mai mult pentru ca nimeni nu.ti vrea binele...
Sunt drumuri la care putem sa renuntam usor, trebuie doar sa ne intoarcem si sa o luam de la capat, dar sunt si drumuri cu sens unic pe care din moment ce l.ai ales nu mai exista cale de intoarcere si trebuie sa mergi pana la capat fie ca vrei fie ca nu.
Drumul spre tine parea usor de parcurs, dar m.am inselat, e mai greu decat mi.am imaginat ..drumul spre tine e un drum spre infinit.
Am avut momente cand am renuntat, cel putin am vrut sa renunt...am incercat de multe ori sa fug departe de drumul tau, dar orice as fi facut m.as fi ratacit si de fiecare data am ajuns din nou pe drumul asta...uneori am impresia ca pur si simplu nu pot sa renunt.. in fata ta sunt mereu in dezavantaj.
Am renuntat la tot ce m.ar fi ajutat sa scap de drumul asta, si poate am gresit crezand ca o sa pot sa renunt si singura...
Drumul asta a inceput cu un singur pas si se va termina cu cateva cuvinte...pentru ca fiecare inceput are si un sfarsit.
Sunt atatea persoane care zilnic imi coloreaza viata, si da faci parte din ele, si o sa.ti spun asta mai tarziu, poate o sa fie prea tarziu, poate nu, poate o sa fie alegerea buna poate nu...dar de data asta eu sunt cea care alege, eu hotarasc ce si cum...si n.am de gand sa ma mai agit pentru ceea ce zic altii, si nici nu am de gand sa ofer mai mult decat primesc...
Si iar promit sa nu te mai uit...
Ia-ma de aici!
Stii.. uneori imi doresc ca tu sa fi fost doar un vis...un simplu vis care sa nu.l pot exprima in cuvinte..cel putin din el ma trezeam, chiar daca nu o faceam cu zambetul pe buze...Ma trezesc printre cuvinte confuze si imagini difuze..iar rabdarea deja e in plus de mult timp..
Sa mai astept?
Ce?
De ce?
Si pentru ce?
...privesc cum toate se duc...si nu.mi pasa...
Incearca sa privesti si tu prin ochii mei...oare o sa vezi ce.am vazut si eu candva? oare o sa ai curaj sa spui adevarul...sau o sa te minti in continuare ca nu.ti pasa?
Stii? cineva mi.a spus ca fericirea e in mainile mele, ca inca pot sa fac ce vreau cu ea...sa nu o las sa scape...dar nu stia ca am mainile legate..
Si nu ma multumesc doar cu niste cuvinte aruncate.n sec, vreau faptee...si inca nu stiu cat sa.mi permit sa simt si cat sa evit...sa nu simt nevoia sa joc un alt rol...
Si dupa atatea...inca mai am un raspuns de dat...iar tu mai ai o intrebare de pus ...dar tu taci si ma zdruncina pana si urletul tau tacut...si tu n.ai nici un drept sa ma judeci...fiindca tu nu stii nimic...pentru ca tu nu stii sa simti...tu stii doar sa gandesti...
Sa mai astept?
Ce?
De ce?
Si pentru ce?
...privesc cum toate se duc...si nu.mi pasa...
Incearca sa privesti si tu prin ochii mei...oare o sa vezi ce.am vazut si eu candva? oare o sa ai curaj sa spui adevarul...sau o sa te minti in continuare ca nu.ti pasa?
Stii? cineva mi.a spus ca fericirea e in mainile mele, ca inca pot sa fac ce vreau cu ea...sa nu o las sa scape...dar nu stia ca am mainile legate..
Si nu ma multumesc doar cu niste cuvinte aruncate.n sec, vreau faptee...si inca nu stiu cat sa.mi permit sa simt si cat sa evit...sa nu simt nevoia sa joc un alt rol...
Si dupa atatea...inca mai am un raspuns de dat...iar tu mai ai o intrebare de pus ...dar tu taci si ma zdruncina pana si urletul tau tacut...si tu n.ai nici un drept sa ma judeci...fiindca tu nu stii nimic...pentru ca tu nu stii sa simti...tu stii doar sa gandesti...
A iubi,dar a nu fii iubit...
Stiu..am ramas cand trebuia sa plec si am plans mult cand trebuia sa rad..am inchis ochii si am vrut sa visez cand trebuia sa stiu ce e real.M-am resemnat cand trebuia sa sper..am cautat ce se stia pierdut si am deschis ce trebuia sa inchid...ce trebuia sa am,am avut si am iubit cand nu vroiam sa simt ..A trai si a fi trist...
Sau a muri cu gandul de a nu fi fericit.
A fi sau a nu fi.
A iubi,dar a nu fii iubit...
Sau a muri cu gandul de a nu fi fericit.
A fi sau a nu fi.
A iubi,dar a nu fii iubit...
Povestea unei iubiri fara final
Cand sentimentele inseamna mai mult decat poti duce, cand viata te loveste si cazi atat de rau incat nu sti cum te vei mai ridica vreodata, cand ai fi vrut ca totul sa fie un vis urat, atunci cand este …
Mult prea devreme
Avea 28 de ani, o viata frumoasa si o motocicleta pe care o iubea mai presus decat orice. Era iubirea mea pierduta… un om care va ramane toata viata in sufletul meu.
Apoi a fost acel telefon. Inca mai aud vocea prietenei mele: …a avut un accident… e la spital in stare grava.
Pentru mine in acel moment viata s-a oprit. Lacrimi au inceput sa-mi curga nebune pe obraji. Se oprise timpul in loc. Nu stiam cum sa reactionez, am inceput sa sun in stanga si-n dreapta doar sa gasesc pe cineva care sa-mi spuna ca nu e adevarat… n-am gasit.
Era adevarat… Inevitabilul se petrecuse. Pierduse motocicleta de sub control si se lovise intr-un parapet la mult prea multi kilometrii la ora. Era la spital cu hemoragie interna, probleme la coloana si multe altele.
Am inceput atunci sa sper si sa ma rog la Dumnezeu sa-l faca bine, sa ia de la mine si sa-i dea lui si atunci am realizat ca incetasem sa ma mai rog pentru el acum ceva timp.
Inainte ma rugam mereu sa aiba grija de el… dar , m-am oprit si n-am mai facut-o si s-a intamplat ceea ce-mi era cel mai frica… un accident. Ori de cate ori pleca de la mine spre Bucuresti ma rugam sa nu se intample ceva. Nu stiu de cate ori mi-am facut in cap o mie de imagini si o mie de scenarii si totul aveau acelasi rezulatat. Nu-mi puteam imagina nicicand ca se va intampla asa ceva cu el, nu-mi imaginam nicicand ca mie mi se va intampla asa ceva. Astea erau mereu lucruri care se intamplau altor oameni dar niciodata noua, lucruri de carea auzeam si ne intristam si spuneam “Sa ne fereasca Dumnezeu de asa ceva”, dar n-a fost sa fie asa.
Povestea noastra a fost ceva frumos acum vreo opt ani. Am suferit enorm, pentru mine murise atunci cand a plecat din viata mea. Ne-am despartit urat, nu ne-am vorbit ani de zile pana acum doi ani cand am inceput iarasi sa ne vedem sa iesim, sa mai trezim ceea ce a fost.
N-a mai mers… am renuntat si am ramas doar foarte buni prieteni. Insa dragostea dintre noi era atat de intensa incat o vedeai doar uitandu-te la privirea noastra si o puteai simti doar stand langa noi.
Era ceva de nedescris, o conexiune, eram legati parca de secole, parca ne cautasem in fiecare viata ca sa invatam sa ne iubim atat de mult.
Amandoi stiam insa ca era mult prea tarziu, nu ma puteam fi unul cu celalat, fiecare acum avea o alta viata, alti iubiti, alti prieteni.
Ne vedeam cam o data la doua saptamani si asteptam cu sufletul la gura sa ne intalnim, sa ne intalnim buzele si sa ne pierdem unul in bratele celuilalt chiar si pentru o secunda.
Aveam locul nostru unde mancam mereu si ne pierdeam timpul pe malul unui lac. Erau clipele noastre speciale, clipele in care nu mai exista nimic altceva decat noi doi, apoi fiecare se intorcea la viata lui.
Intre timp am cunoscut pe cineva de care m-am indragostit, un om deosebit care mi-a aratat ca mai pot iubi din nou si nu am mai iesit atat de mult cu el fiindca eu sunt un gen de om care se simte ciudat atunci cand inseala si nu pot face asta, chiar daca ce facem noi nu poate fi numit inselat.
Am plecat la Bucuresti in cateva zile sa-l vizitam la spital, eu impreuna cu cel mai bun prieten al sau si cu cea mai buna prietena a mea, fata pe care el o crescuse ca mai tarziu sa ne lege printr-o relatie atat de stransa. Noi doua cand glumeam zicand ca facuse si el ceva bun - ”prietenia asta minunata dintre noi”
Eram toti plansi cu fete triste si de abia asteptam sa ajungem sa vedem cu ochii nostrii ce se intampla cu adevarat.
Cand am ajuns toata lumea era acolo, mama lui, tatal lui, rude, prieteni, colegi… toti.
Am intrat in spital, la terapie intenisiva caci mama lui, care m-a recunoscut imediat, m-a indemnat sa ma duc la el. Saraca era desfigurata de durere, ii puteai simtii sufletul urland in nebunia lui.
Am intrat… am ramas muta, nici cuvintele nu pot descrie in ce stare era.
Inima care-mi sare si acum din piept si lacrimile care mi se mai preling inca pe obraji… nici ele nu pot descrie ce a simtit sufletul meu atunci.
Am aflat atunci ca durere aia mare pe care am simtit-o eu acum opt ani cand a plecat de langa mine fusese nimic, am aflat atunci ca sufletul se poate innegri si sparge intr-o mie de bucati si poate ramane pe veci asa… am simtit… gol. Un hau imens din care nu ma puteam ridica, din care nu puteam iesi…
M-am apropiat incet de urechea lui, i-am spus ca-l iubesc si-l voi iubi toata viata, i-am spus ca totul va fi bine si am iesit… daramata, distrusa, marcata pe viata.
Afara am aflat ca doctorii il considerau paralizat, ca analize nu-i pot face fiindca nu-l pot misca, ca operatia nu poate fi facuta pentru ca nu este stabil, ca nu au sange, ca nu au pastile, ca nu au seringi, ca nu se prea ingrijeste nimeni de el….ca nu, nu, nu, nu, nu.
Obositi si greoi am avut puterea sa ne intoarcem acasa. Apoi la cateva zile am plecat inapoi pentru ca se trezise, de abia asteptam sa ajung, sa-l vad, sa-l mangai. Totul era mai bine, sufletul meu se intorcea la viata, vroia sa traiasca… el, porcusorul meu de guinea, caci eu asa ii spuneam.
Ajunsi la spital am reusit sa intru sa-l vad. Din mintea mea nu se va sterge niciodata imaginea pe care am vazut-o atunci.
Intubat, cu o mie de fire si ace si legat la o mie de aparate, se rasucea si intorcea in patul acela de spital ca un om chinuit, ca un om torturat care ar fi vrut sa o ia la fuga, sa plece , sa iasa. As fi vrut sa am puterea sa-l iau sa plec cu el, sa-I dau din viata mea, din sanatatea mea, din sufletul meu, din mine.
Am chemat asistenta sa vina sa-mi spuna ce are , de ce se chinuie in halul asta…si mi-a spus sec: ”n-am domnisoara eu ce sa-I fac, asa face si cu asta basta”. Imi venea sa urlu… sa o iau sa dau cu ea de pereti.
Am simtit ca ma sfarsesc… cand a deschis ochii mari si s-a uitat la mine sufletul mi s-a rupt. Erau ochii lui calzi… se uitau in sufletl meu, parca ar fi vrut sa-mi spuna ceva. Apoi i-a inchis si s-a linistit. Nu mi-a venit sa cred. L-am strigat dar... nici un raspuns. Se intorcea grabit si se agita. Intr-un final s-a linistit de tot. Atunci am avut puterea sa plec… am iesit pe holurile de la terapie intensiva… si am cazut in genunchi, durere ma secerase, era prea mare pentru a o mai putea duce. Am plans… am scancit, am strans din dinti si am iesit… senina.
Nu puteam sa lasa ca mama lui sa ma vada asa. Am luat-o de maini si i-am spus:”va fi totul bine”. Stiam ca mint… stiam ca nimic nu va mai fi cum a fost, stiam ca el nu va mai fi om si stiam ca nu va putea niciodata sa traiasaca paralizat, nu va putea niciodata sa depinda de altcineva.
Doctorii spuneau ca nu au ce face, ca el trebuie sa lupte, organismul lui trebuie sa-si doreasca sa traiasca. Pentru ce sa-ti doresti asta… pentru un scaun cu rotile… nu cred, niciodata nu si-ar fi dorit asta, nu cred niciodata ca ar fi luptat pentru asa ceva.
Era omul activ, agitat, tot timpul pus sa faca cate ceva. Imi amintesc ca ma suna si-mi spunea:” hai la munte” ii ziceam:”cand? acum?...si mi zicea “da”.
Mergeam la munte de nebuni… doar noi doi, ne opream in varf de munte, stateam pana dimineata in masina, faceam dragoste, priveam rasaritul si apoi plecam innapoi acasa.
Ma suna de la Bucuresti… sunt pe drum la km nu stiu care…“vin sa te vad”.
Imi batea la 12 noaptea in geam acasa si-mi spune:“ Am venit sa-ti spun ca te iubesc“
Il sunam si nu-mi raspundea cate doua zile, apoi venea la mine si-mi spunea „am fost la mare cu baietii… iarta-ma te rog“. Il luam in brate si-l sarutam si-l iertam… nu-mi doream decat sa fie bine… nu-mi pasa unde a fost.
Omul asta sa traiasca paralizat… niciodata.
Am plecat iarasi la Bucuresti cu gandul sa ne intoarcem de ziua lui, pe 24 iunie si asa am facut.
Pe drum eram foarte agitata, nu ma simteam bine, in transpiram palmele si parca nu vroiam sa ma duc, aveam un sentiment ciudat, o frica cumplita imi inunda toata fiinta, frica de a nu se intampla ceva.
Am ajuns acolo la spital si mai ca nu vroiam sa cobor din masina. Am intrat in spital si toata lumea era foarte agitata. Apoi am aflat ca e in stare critica. Atunci am stiut.
Am stat nemiscata pe holurile de la terapie cu privirea lipita de geamurile usilor, doar doar sa iasa cineva sa ne spuna ca e mai bine. Mama lui era socata, nu mai era in stare de nimic … la fiecare vorba care o auzea nu intreba decat atat ”a murit baiatul meu?”.
Am vazut ca a iesit matusa lui de la el si am vazut cand i-a spus cuiva ca “a zis asistenta ca trage sa moara”
Mi-au sunat acele cuvinte in creier ca un gong imens… nu puteam sa accept asa ceva, baiatul meu sa moara… in bratele cui mai sar eu, cine ma mai mangaie pe piele si-mi spune ca piele catifelata ca a mea nu mai are nimeni, cine imi va mai spune ca-i era dor, cine ma mai cearta si apoi ma lasa in pace cand vede cat sunt de incapatanata.
Venea la Pitesti, cobora de pe motor, isi dadea casca jos, apoi se uita la mine si-mi zicea”hai” si eu alergam spre el, saream, ma prindeam cu bratele de gatul lui si se invartea cu mine tinandu-ma strans de ziceai ca timpul s-a oprit in loc pentru noi.
Ultima data cand l-am vazut si ne-am sarutat, s-a oprit pentru o clipa si mi-a spus: ”simt asa ceva, cred ca am fluturi in stomac”. Atunci am stiut ca m-a iubit mereu, ca nu a incetat niciodata si ca eu l-am iubit mereu si nu voi inceta niciodata.
Am mers pana jos cu prietenele mele care erau si cele mai bune prietene ale lui sa luam o sticla de apa… si telefonul uneia a sunat. A vorbit, a inchis si ne-a spus:”a murit”.
Durere acelei clipe a fost atat de mare incat inca o mai simt cum imi arde-n vene… ele se tavaleau pe jos, eu eram in stare de soc. Tot ce am putut sa zic …a fost ”gata…s-a terminat, s-a dus porcusorul meu de guineea, m-a lasat singura”.
Atunci am simtit durere care-mi inunda fiecare parte a corpului ca o otrava… mi-am simtit sufletul urland… am simtit ca s-a terminat si ca trebuie sa o iau de la capat si nu-mi mai gasesc puterea de a o face… am simtit ca ma transpun intr-o alta lume… ca neg, ca nu vreau sa accept, ca nu este asa … ca e doar o gluma macabra.
Dar durere era din ce in ce mai intense si se amplifica mai mult si mai mult. Am sfarsit acolo, atunci… in acea clipa… viata mea… viata noastra nu va mai fi la fel nicicand, golul nu va fi umplut niciodata si durere nu va putea nicicand sa fie stearsa.
M-am dus jos…In bratele celui m-ai bun prieten al lui care sperase pana in ultima clipa ca el se va face bine. Am plans amandoi, ne-am plans durerea, amarul… eram inchisi… sah mat… pentru totdeauna. Am reusit sa ajung la mama lui care era, nici nu stiu cum era… parca nu mai era ea si eu parca nu ma eram eu. Am luat-o de mana, s-a uitat la mine…si i-am zis ”m-a lasat” si ea mi-a raspuns ”iti amintesti cand te suna si-ti spunea ca l-a luat somnul langa mine, langa mama lui” si deodata durerea ia innegrit chipul si a inceput sa planga cu lacrimi amare si sa–i strige numele.
Prietena lui actuala era in stare de soc. O fata care-l iubea foarte mult si care ar fi facut orice pentru el.O fata care ma luat de mana si ma intrebat ”de ce?”. O fata careia n-am stiut ce sa-i raspund.
Am reusit sa-mi strig durerea la inmormantare cand am vazut ca se duce singur intr-o cripta rece … si tot ce-a luat de la mine a fost trandafirul rosu dintre maini si iubirea sufletului meu, sufletul meu cu totul fiindca a plecat odata cu el.
Am plans si am strigat in bratele prietenei mele pana am simtit ca-mi dau ultima rasuflare acolo langa gropa care se umplea din ce in ce mai mult si in care era el.
In fiecare seara plang si ma rog sa fie bine acolo unde e, in fiecare seara adorm cu soarecele ce mi l-a cumparat de la mare si de care nu m-am despartit nici o clipa de acum opt ani, in fiecare dimineata m-a trezesc si o iau de la capat cu gandul ca este langa mine si ca asta ar fi vrut sa fac… in fiecare zi ma uit la pozele lui si-mi plange sufletul amar plin de durere… in fiecare zi ma gandesc ca niciodata nu voi mai sari in bratele lui, niciodata nu-l voi mai mangaia prin par asa cum ii placea, niciodata nu vom mai dormi unul langa altul, niciodata nu-mi va mai spune cineva cu atat sinceritate”esti atat de frumoasa”, niciodata nu-mi va mai bate nimeni la 3 dimineata in geam sa-mi spuna cat de mult ma iubeste… niciodata nu va mai fi langa mine sa-l pot strange in brate. Va ramane doar in sufletul meu si in sufletul oamenilor dragi care l-au iubit cu toata fiinta.
Vom fi impreuna atunci cand Dumnezeu va hotari ca s-a terminat si pentru mine si stiu ca ma va astepta acolo chiar de voi trai un million de ani.
Ma alin cu gandul ca nu l-as fi putut sti paralizat, departe de tot ce iubea, de motor, de munte, de mare, de curbe, de viteza, de prieteni, de mine… ma alin si-mi spun ca Dumnezeu stie ce face si ca toate le face cu un scop… ma alin si-mi spun ca poate e mai bine asa.
Cand mi se face prea dor si nu mai rezist ies afara inchid ochii, ma gandesc la el si las vantul si soarele sa-mi mangie fata si trupul si stiu ca e el, ii simt rasuflarea langa urechea mea si mana peste mine …stiu ca va fi langa mine pentru totdeauna
A plecat mult prea devreme… pe 24 iunie 2010 in ziua in care implinea 29 de ani… ziua neagra care ne-a rupt sufletul in mii si milioane de bucati.
Atunci in acea zi neagra sufletul meu s-a pierdut pentru totdeauna.
Daniela Luca
Mult prea devreme
Avea 28 de ani, o viata frumoasa si o motocicleta pe care o iubea mai presus decat orice. Era iubirea mea pierduta… un om care va ramane toata viata in sufletul meu.
Apoi a fost acel telefon. Inca mai aud vocea prietenei mele: …a avut un accident… e la spital in stare grava.
Pentru mine in acel moment viata s-a oprit. Lacrimi au inceput sa-mi curga nebune pe obraji. Se oprise timpul in loc. Nu stiam cum sa reactionez, am inceput sa sun in stanga si-n dreapta doar sa gasesc pe cineva care sa-mi spuna ca nu e adevarat… n-am gasit.
Era adevarat… Inevitabilul se petrecuse. Pierduse motocicleta de sub control si se lovise intr-un parapet la mult prea multi kilometrii la ora. Era la spital cu hemoragie interna, probleme la coloana si multe altele.
Am inceput atunci sa sper si sa ma rog la Dumnezeu sa-l faca bine, sa ia de la mine si sa-i dea lui si atunci am realizat ca incetasem sa ma mai rog pentru el acum ceva timp.
Inainte ma rugam mereu sa aiba grija de el… dar , m-am oprit si n-am mai facut-o si s-a intamplat ceea ce-mi era cel mai frica… un accident. Ori de cate ori pleca de la mine spre Bucuresti ma rugam sa nu se intample ceva. Nu stiu de cate ori mi-am facut in cap o mie de imagini si o mie de scenarii si totul aveau acelasi rezulatat. Nu-mi puteam imagina nicicand ca se va intampla asa ceva cu el, nu-mi imaginam nicicand ca mie mi se va intampla asa ceva. Astea erau mereu lucruri care se intamplau altor oameni dar niciodata noua, lucruri de carea auzeam si ne intristam si spuneam “Sa ne fereasca Dumnezeu de asa ceva”, dar n-a fost sa fie asa.
Povestea noastra a fost ceva frumos acum vreo opt ani. Am suferit enorm, pentru mine murise atunci cand a plecat din viata mea. Ne-am despartit urat, nu ne-am vorbit ani de zile pana acum doi ani cand am inceput iarasi sa ne vedem sa iesim, sa mai trezim ceea ce a fost.
N-a mai mers… am renuntat si am ramas doar foarte buni prieteni. Insa dragostea dintre noi era atat de intensa incat o vedeai doar uitandu-te la privirea noastra si o puteai simti doar stand langa noi.
Era ceva de nedescris, o conexiune, eram legati parca de secole, parca ne cautasem in fiecare viata ca sa invatam sa ne iubim atat de mult.
Amandoi stiam insa ca era mult prea tarziu, nu ma puteam fi unul cu celalat, fiecare acum avea o alta viata, alti iubiti, alti prieteni.
Ne vedeam cam o data la doua saptamani si asteptam cu sufletul la gura sa ne intalnim, sa ne intalnim buzele si sa ne pierdem unul in bratele celuilalt chiar si pentru o secunda.
Aveam locul nostru unde mancam mereu si ne pierdeam timpul pe malul unui lac. Erau clipele noastre speciale, clipele in care nu mai exista nimic altceva decat noi doi, apoi fiecare se intorcea la viata lui.
Intre timp am cunoscut pe cineva de care m-am indragostit, un om deosebit care mi-a aratat ca mai pot iubi din nou si nu am mai iesit atat de mult cu el fiindca eu sunt un gen de om care se simte ciudat atunci cand inseala si nu pot face asta, chiar daca ce facem noi nu poate fi numit inselat.
Am plecat la Bucuresti in cateva zile sa-l vizitam la spital, eu impreuna cu cel mai bun prieten al sau si cu cea mai buna prietena a mea, fata pe care el o crescuse ca mai tarziu sa ne lege printr-o relatie atat de stransa. Noi doua cand glumeam zicand ca facuse si el ceva bun - ”prietenia asta minunata dintre noi”
Eram toti plansi cu fete triste si de abia asteptam sa ajungem sa vedem cu ochii nostrii ce se intampla cu adevarat.
Cand am ajuns toata lumea era acolo, mama lui, tatal lui, rude, prieteni, colegi… toti.
Am intrat in spital, la terapie intenisiva caci mama lui, care m-a recunoscut imediat, m-a indemnat sa ma duc la el. Saraca era desfigurata de durere, ii puteai simtii sufletul urland in nebunia lui.
Am intrat… am ramas muta, nici cuvintele nu pot descrie in ce stare era.
Inima care-mi sare si acum din piept si lacrimile care mi se mai preling inca pe obraji… nici ele nu pot descrie ce a simtit sufletul meu atunci.
Am aflat atunci ca durere aia mare pe care am simtit-o eu acum opt ani cand a plecat de langa mine fusese nimic, am aflat atunci ca sufletul se poate innegri si sparge intr-o mie de bucati si poate ramane pe veci asa… am simtit… gol. Un hau imens din care nu ma puteam ridica, din care nu puteam iesi…
M-am apropiat incet de urechea lui, i-am spus ca-l iubesc si-l voi iubi toata viata, i-am spus ca totul va fi bine si am iesit… daramata, distrusa, marcata pe viata.
Afara am aflat ca doctorii il considerau paralizat, ca analize nu-i pot face fiindca nu-l pot misca, ca operatia nu poate fi facuta pentru ca nu este stabil, ca nu au sange, ca nu au pastile, ca nu au seringi, ca nu se prea ingrijeste nimeni de el….ca nu, nu, nu, nu, nu.
Obositi si greoi am avut puterea sa ne intoarcem acasa. Apoi la cateva zile am plecat inapoi pentru ca se trezise, de abia asteptam sa ajung, sa-l vad, sa-l mangai. Totul era mai bine, sufletul meu se intorcea la viata, vroia sa traiasca… el, porcusorul meu de guinea, caci eu asa ii spuneam.
Ajunsi la spital am reusit sa intru sa-l vad. Din mintea mea nu se va sterge niciodata imaginea pe care am vazut-o atunci.
Intubat, cu o mie de fire si ace si legat la o mie de aparate, se rasucea si intorcea in patul acela de spital ca un om chinuit, ca un om torturat care ar fi vrut sa o ia la fuga, sa plece , sa iasa. As fi vrut sa am puterea sa-l iau sa plec cu el, sa-I dau din viata mea, din sanatatea mea, din sufletul meu, din mine.
Am chemat asistenta sa vina sa-mi spuna ce are , de ce se chinuie in halul asta…si mi-a spus sec: ”n-am domnisoara eu ce sa-I fac, asa face si cu asta basta”. Imi venea sa urlu… sa o iau sa dau cu ea de pereti.
Am simtit ca ma sfarsesc… cand a deschis ochii mari si s-a uitat la mine sufletul mi s-a rupt. Erau ochii lui calzi… se uitau in sufletl meu, parca ar fi vrut sa-mi spuna ceva. Apoi i-a inchis si s-a linistit. Nu mi-a venit sa cred. L-am strigat dar... nici un raspuns. Se intorcea grabit si se agita. Intr-un final s-a linistit de tot. Atunci am avut puterea sa plec… am iesit pe holurile de la terapie intensiva… si am cazut in genunchi, durere ma secerase, era prea mare pentru a o mai putea duce. Am plans… am scancit, am strans din dinti si am iesit… senina.
Nu puteam sa lasa ca mama lui sa ma vada asa. Am luat-o de maini si i-am spus:”va fi totul bine”. Stiam ca mint… stiam ca nimic nu va mai fi cum a fost, stiam ca el nu va mai fi om si stiam ca nu va putea niciodata sa traiasaca paralizat, nu va putea niciodata sa depinda de altcineva.
Doctorii spuneau ca nu au ce face, ca el trebuie sa lupte, organismul lui trebuie sa-si doreasca sa traiasca. Pentru ce sa-ti doresti asta… pentru un scaun cu rotile… nu cred, niciodata nu si-ar fi dorit asta, nu cred niciodata ca ar fi luptat pentru asa ceva.
Era omul activ, agitat, tot timpul pus sa faca cate ceva. Imi amintesc ca ma suna si-mi spunea:” hai la munte” ii ziceam:”cand? acum?...si mi zicea “da”.
Mergeam la munte de nebuni… doar noi doi, ne opream in varf de munte, stateam pana dimineata in masina, faceam dragoste, priveam rasaritul si apoi plecam innapoi acasa.
Ma suna de la Bucuresti… sunt pe drum la km nu stiu care…“vin sa te vad”.
Imi batea la 12 noaptea in geam acasa si-mi spune:“ Am venit sa-ti spun ca te iubesc“
Il sunam si nu-mi raspundea cate doua zile, apoi venea la mine si-mi spunea „am fost la mare cu baietii… iarta-ma te rog“. Il luam in brate si-l sarutam si-l iertam… nu-mi doream decat sa fie bine… nu-mi pasa unde a fost.
Omul asta sa traiasca paralizat… niciodata.
Am plecat iarasi la Bucuresti cu gandul sa ne intoarcem de ziua lui, pe 24 iunie si asa am facut.
Pe drum eram foarte agitata, nu ma simteam bine, in transpiram palmele si parca nu vroiam sa ma duc, aveam un sentiment ciudat, o frica cumplita imi inunda toata fiinta, frica de a nu se intampla ceva.
Am ajuns acolo la spital si mai ca nu vroiam sa cobor din masina. Am intrat in spital si toata lumea era foarte agitata. Apoi am aflat ca e in stare critica. Atunci am stiut.
Am stat nemiscata pe holurile de la terapie cu privirea lipita de geamurile usilor, doar doar sa iasa cineva sa ne spuna ca e mai bine. Mama lui era socata, nu mai era in stare de nimic … la fiecare vorba care o auzea nu intreba decat atat ”a murit baiatul meu?”.
Am vazut ca a iesit matusa lui de la el si am vazut cand i-a spus cuiva ca “a zis asistenta ca trage sa moara”
Mi-au sunat acele cuvinte in creier ca un gong imens… nu puteam sa accept asa ceva, baiatul meu sa moara… in bratele cui mai sar eu, cine ma mai mangaie pe piele si-mi spune ca piele catifelata ca a mea nu mai are nimeni, cine imi va mai spune ca-i era dor, cine ma mai cearta si apoi ma lasa in pace cand vede cat sunt de incapatanata.
Venea la Pitesti, cobora de pe motor, isi dadea casca jos, apoi se uita la mine si-mi zicea”hai” si eu alergam spre el, saream, ma prindeam cu bratele de gatul lui si se invartea cu mine tinandu-ma strans de ziceai ca timpul s-a oprit in loc pentru noi.
Ultima data cand l-am vazut si ne-am sarutat, s-a oprit pentru o clipa si mi-a spus: ”simt asa ceva, cred ca am fluturi in stomac”. Atunci am stiut ca m-a iubit mereu, ca nu a incetat niciodata si ca eu l-am iubit mereu si nu voi inceta niciodata.
Am mers pana jos cu prietenele mele care erau si cele mai bune prietene ale lui sa luam o sticla de apa… si telefonul uneia a sunat. A vorbit, a inchis si ne-a spus:”a murit”.
Durere acelei clipe a fost atat de mare incat inca o mai simt cum imi arde-n vene… ele se tavaleau pe jos, eu eram in stare de soc. Tot ce am putut sa zic …a fost ”gata…s-a terminat, s-a dus porcusorul meu de guineea, m-a lasat singura”.
Atunci am simtit durere care-mi inunda fiecare parte a corpului ca o otrava… mi-am simtit sufletul urland… am simtit ca s-a terminat si ca trebuie sa o iau de la capat si nu-mi mai gasesc puterea de a o face… am simtit ca ma transpun intr-o alta lume… ca neg, ca nu vreau sa accept, ca nu este asa … ca e doar o gluma macabra.
Dar durere era din ce in ce mai intense si se amplifica mai mult si mai mult. Am sfarsit acolo, atunci… in acea clipa… viata mea… viata noastra nu va mai fi la fel nicicand, golul nu va fi umplut niciodata si durere nu va putea nicicand sa fie stearsa.
M-am dus jos…In bratele celui m-ai bun prieten al lui care sperase pana in ultima clipa ca el se va face bine. Am plans amandoi, ne-am plans durerea, amarul… eram inchisi… sah mat… pentru totdeauna. Am reusit sa ajung la mama lui care era, nici nu stiu cum era… parca nu mai era ea si eu parca nu ma eram eu. Am luat-o de mana, s-a uitat la mine…si i-am zis ”m-a lasat” si ea mi-a raspuns ”iti amintesti cand te suna si-ti spunea ca l-a luat somnul langa mine, langa mama lui” si deodata durerea ia innegrit chipul si a inceput sa planga cu lacrimi amare si sa–i strige numele.
Prietena lui actuala era in stare de soc. O fata care-l iubea foarte mult si care ar fi facut orice pentru el.O fata care ma luat de mana si ma intrebat ”de ce?”. O fata careia n-am stiut ce sa-i raspund.
Am reusit sa-mi strig durerea la inmormantare cand am vazut ca se duce singur intr-o cripta rece … si tot ce-a luat de la mine a fost trandafirul rosu dintre maini si iubirea sufletului meu, sufletul meu cu totul fiindca a plecat odata cu el.
Am plans si am strigat in bratele prietenei mele pana am simtit ca-mi dau ultima rasuflare acolo langa gropa care se umplea din ce in ce mai mult si in care era el.
In fiecare seara plang si ma rog sa fie bine acolo unde e, in fiecare seara adorm cu soarecele ce mi l-a cumparat de la mare si de care nu m-am despartit nici o clipa de acum opt ani, in fiecare dimineata m-a trezesc si o iau de la capat cu gandul ca este langa mine si ca asta ar fi vrut sa fac… in fiecare zi ma uit la pozele lui si-mi plange sufletul amar plin de durere… in fiecare zi ma gandesc ca niciodata nu voi mai sari in bratele lui, niciodata nu-l voi mai mangaia prin par asa cum ii placea, niciodata nu vom mai dormi unul langa altul, niciodata nu-mi va mai spune cineva cu atat sinceritate”esti atat de frumoasa”, niciodata nu-mi va mai bate nimeni la 3 dimineata in geam sa-mi spuna cat de mult ma iubeste… niciodata nu va mai fi langa mine sa-l pot strange in brate. Va ramane doar in sufletul meu si in sufletul oamenilor dragi care l-au iubit cu toata fiinta.
Vom fi impreuna atunci cand Dumnezeu va hotari ca s-a terminat si pentru mine si stiu ca ma va astepta acolo chiar de voi trai un million de ani.
Ma alin cu gandul ca nu l-as fi putut sti paralizat, departe de tot ce iubea, de motor, de munte, de mare, de curbe, de viteza, de prieteni, de mine… ma alin si-mi spun ca Dumnezeu stie ce face si ca toate le face cu un scop… ma alin si-mi spun ca poate e mai bine asa.
Cand mi se face prea dor si nu mai rezist ies afara inchid ochii, ma gandesc la el si las vantul si soarele sa-mi mangie fata si trupul si stiu ca e el, ii simt rasuflarea langa urechea mea si mana peste mine …stiu ca va fi langa mine pentru totdeauna
A plecat mult prea devreme… pe 24 iunie 2010 in ziua in care implinea 29 de ani… ziua neagra care ne-a rupt sufletul in mii si milioane de bucati.
Atunci in acea zi neagra sufletul meu s-a pierdut pentru totdeauna.
Daniela Luca
Abonați-vă la:
Postări (Atom)